Am fost mai întâi nomazi. Vânători sau culegători, oricum alergam toată ziua după hrană. Bine, poate nu chiar toată ziua; pentru că aveam nişte unelte şi arme care ne mai economiseau ceva timp şi efort, mai stăteam în jurul focului şi născoceam poveşti sau mai desenam o turmă de bizoni pe pereţii pesterii.  

Fiziologia umană nu s-a mai schimbat de prin epoca pietrei şlefuite. Centrii foamei şi saţietăţii sunt corelaţi cu ritmul activitate – relaxare; pentru creierul nostru, activitate înseamnă încă efort fizic (aţi observat că şi azi ne încordăm – inutil –  muşchii atunci când ne concentrăm?); în consecinţă vom mânca atât cât i-ar fi trebuit unui vânător de foci. Ce se întâmplă cu excesul de calorii ? Este depozitat, fireşte, pentru că o să vină vremuri în care hrana va fi puţină, îşi spune creierul nostru neolitic.

Soluţii? Azi am aplicat soluţia lui Cato cel Batrân : 2 mile (romane; circa 1480 m fiecare) de mers dupa fiecare masă. Merită să repet experienţa.