Étiquette : moarte

[Nemuritori de rând]


Stateam cu un prieten de o ora la o prajitura. Am vrut sa spun literalmente « prieten de o ora » – ne cunoscusem cu o ora in urma si ne simteam deja prieteni. In asa fel incat nu mi s-a parut deplasat cand el a spus (cu referire la pozitia lui agnostica): « Pentru voi, credinciosii, e mai simplu, stiti ca urmeaza ceva… » Nu mai stiu exact ce i-am spus atunci. Dar gandul meu era, atunci ca si acum, ca la pachet cu asigurarea ca viata nu se termina aici vine un risc urias: calitatea vietii fara sfarsit depinde de aceasta foarte scurta  trecere pe pamânt.

Azi am descoperit un nume pentru aceasta stare de trecere, in care nu stim inca verdictul final: nemuritori de rând. Mi-a venit acest gand de la titlul unui blog. Nu stiu la ce s-a gandit autoarea atunci cand si-a ales ca pseudonim Nemuritoarea de rând, dar ii multumesc pentru postarile bine alese, care stimuleaza si gândirea si simtirea.

Iata cateva exemple:

Nu ne place deloc cand ceilalti nu ne indeplinesc asteptarile si traim ca si cum ni s-ar cuveni orice ne dorim. Cand oamenii ne sprijina, noi consideram ca meritam, in mod firesc, eforturile lor, traind ca si cum am fi indreptatiti sa beneficiem de un astfel de efort. (Naikan I)

Halucinatia stiintei o miniconferinta stimulanta despre stiinta actuala ca sistem de credinte

Femeia adevarată e femeia pe care vrei să o strângi de mână pe stradă, femeia lângă care vrei să și dormi, nu doar să te culci, este femeia aia cu care diminețile friguroase ți se par calde, femeia cu care vrei să stai toată ziua în pat, doar să o vezi acolo, cu tine…doar voi, voi doi. (Femeie refugiu)

Palimpsest


Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii. Iar Simon-Petru stătea şi se încălzea. Deci i-au zis: Nu cumva eşti şi tu dintre ucenicii Lui? El s-a lepădat şi a zis: Nu sunt. Şi Petru şi-a adus aminte de cuvântul lui Iisus, care zisese: Mai înainte de a cânta cocoşul, de trei ori te vei lepăda de Mine. Şi ieşind afară, a plâns cu amar. Iisus a răspuns: N-ai avea nici o putere asupra Mea, dacă nu ţi-ar fi fost dat ţie de sus. Şi ieşind, au găsit pe un om din Cirene, cu numele Simon; pe acesta l-au silit să ducă crucea Lui. Şi L-au răstignit şi au împărţit între ei hainele Lui, aruncând sorţi pentru ele, care ce să ia. Pe alţii i-a mântuit, iar pe Sine nu poate să Se mântuiască! Dacă este regele lui Israel, să Se coboare acum de pe cruce, şi vom crede în El. Şi Iisus i-a zis: Adevărat grăiesc ţie, astăzi vei fi cu Mine în rai. Deci după ce a luat oţetul, Iisus a zis: Săvârşitu-s-a. Şi plecându-Şi capul, Şi-a dat duhul. Şi Iosif, cumpărând giulgiu şi coborându-L de pe cruce, L-a înfăşurat în giulgiu şi L-a pus într-un mormânt care era săpat în stâncă, şi a prăvălit o piatră la uşa mormântului. Deci, din pricina vinerii iudeilor, acolo L-au pus pe Iisus, pentru că mormântul era aproape. Iar ei, ducându-se, au întărit mormântul cu strajă, pecetluind piatra.

Cartea săptămânii (XI)


Paşii pierduţiPaşii pierduți, de Alejo Carpentier, e un asemenea unui concert baroc prezentat intr-un cinematograf  in care pe panza alba ruleaza un film mut, usor suprarealist.

Combinatia aceasta improbabila produce uneori efectul unei comedii tragice:

“Atunci aflaram ca mai multi angajati ai hotelului disparusera. Putin dupa aceea, îi vazuram trecand pe sub arcadele din fata, inarmati cu carabine Mauser si incinsi cu cateva cartusiere fiecare. Vazand ca ramasesera cu jachetele albe de serviciu, glumiram pe tema infatisarii lor martiale.  [mai mult – aici]

Alteori, cititorul devine spectatorul unei drame comice:

“Cu mastile de gaz atarnand sub barbie, fara sa se fi schimbat de hainele de lucru, ai fi zis ca se depusesera pe ei, in straturi, pete si cruste, cele mai negre scursori ale pamantului. Toti beau naprasnic, direct din sticlele apucate de gat, printre carti de joc si fise risipite pe mese. Dar, dintr-o data, jocul inceta si jucatorii se intoarsera spre curte, cu o expresie de bucurie. [mai mult – aici]

Fiecare capitol are o tema muzicala care antreneaza apoi un flux de imagini reale, visate, amintite, imaginate, pe un fir cand epic-fabulos, cand dramatic-suprarealist.

E o carte care solicita permanent imaginatia si ofera recompense pe masura.

[M-am întâlnit la un colţ de viaţă cu mine]


Un interviu cu Oana Pellea. Despre parinti, viata, credinta, boala si moarte.  29 ianuarie e ziua ei de nastere. Imi amintesc si azi cat de entuziasmat am fost cand am vazut-o in chiar rolul ei de absolvire, in 1984, in « Buna seara, domnule Wilde! ». Din prima a fost o mare actrita (intr-o generatie in care au fost multe talente). In timp s-a dovedit si un mare caracter. Interviul (realizat in 2008 de Eugenia Vodă) – aici.

La persoana I, singular


Randuri din jurnal – Nu pot, nu stiu, nu vreau…

Te ridici din pat, te indrepti spre balcon, fumezi o tigara si, in sfarsit, te hotarasti… Nu, eu nu am puterea sa ma arunc pe geam… nu, eu nu pot, nu pot, nu stiu… Si te hotarasti; nu mai vreau sa fumez cea de-a doua tigara…

Anumite lucruri isi pierd rostul, ajungand sa existe degeaba… sa existe. Rostul lor a fost rostit de prea multe ori, pierzandu-si astfel nazuinta. Lacrimile incep sa curga din locul acela extrem de intim. Incerci sa te descrii in cuvinte simple, dar e prea tarziu pentru singuratate, e prea tarziu, pentru moarte nu exista destul timp. Ai senzatia ca nu mai poti incerca nimic. Esti soldatul overloaded in propria sa capcana, uitat in propria sa campanie, ranit pe baricade, rasufland prin transee, indoindu-se de naturaletea nasterii.

Nu pot, nu stiu, nu vreau…

Iar cum pot sti sa pot sa vreau nu ma invata nimeni… Fericirea este un lucru pe care nimeni niciodata nu mi l-a promis, dar asta nu inseamna ca cineva nu incearca totusi…

Urmeaza o stare de neliniste, dupa primul buna-dimineata. Nu am realizat nimic, iar nimic-ul nu are importanta. Sunt rece, am frisoane, lipseste o imbratisare, lipseste un cuvant, o anume vorba, o impartire a ideilor intre 2 confrati, intre oamenii sinistrii exista pofta de a consuma droguri sau alcool, intre un mascul si o femela exista simtamantul atingerii, un contact, o privire, un cuvant, o vorba, iar eu lipsesc din propriul meu caracter, ma lipsesc de propria personalitate, iar eu astept sa treaca timpul meu sa inceteze, si totusi nu vreau sa mor.

Nu pot, nu stiu, nu vreau…

Sigur ca sunt trist…

In locul meu eu nu pot fi…

Doar sunt, si-atat…

O moarte lenta, lenta si aflata in singuratate.

(autorul acestor randuri poate fi gasit pe blogul procesulrecuperarii)

Tour de France


O dupa amiaza de nostalgie fina in Franta rurala a lui Julian Barnes. Si cu muzica lui Georges Brassens, evocat convingator in Spending Their Deaths on Holiday, unul dintre cele optsprezece eseuri din Tour de France.

Le  testament aici     Les passantes – aici     La non-demande en mariageaici

Cartea săptămânii (I)


Veranda cu frangipani

de Mia Couto

Am găsit-o alaltăieri într-un coș de solduri și am citit-o  ieri noapte. V-am zis că mai citesc uneori și în vis, dar nu cred că asta s-a întâmplat acum. Deși  cartea vorbește despre visul unui mort care ocupă pentru 6 zile trupul unui viu pentru a muri a doua oară cum trebuie.

Stilul e fabulos, ritmul e fascinant. Câteva exemple – aici. Dar vă recomand călduros să cititi această carte de la primul până la ultimul rând.

Arbust sau arbore tropical, din genul Plumeria, care își pierde frunzele în perioada înfloririi. 
Numele îi vine de la marchizul de Frangipani, care a creat (la Roma, în secolul XVI) 
un parfum pentru mănuși având la bază florile de Plumeria (originare din America). 
Tot în secolul al XVI-lea, spaniolii introduc speciile de Plumeria în Filipine, 
de unde se raspîndesc în toată Asia australă si apoi pe insulele si țărmurile Oceanului Indian. 
În Asia si-a căpătat numele de arbore al templelor, fiind asociat cu morții, strigoii, vampirii, fantomele.

Matineul de sâmbătă (VI)


Forrest Gump (1994). Filmul integral – aici

Coloana sonora a filmului apartine lui James Horner. Iata alte teme de Horner care imi plac:

My Heart Will Go On (Titanic, 1997),

Freedom (Braveheart, 1995),

All Love Can Be (A Beautiful Mind, 2001),

The Ludlows (Legends of the Fall, 1994),

I see you (Avatar, 2009).

Deschideri memorabile


“One day in the middle of the twentieth century I sat in an old graveyard which had not yet been demolished, in the Kensington area of London, when a young policeman stepped off the path and came over to me.” (Muriel  Spark – Loitering with Intent)

Am vazut pe net topuri de 5 / 10/ 20 / 100  « cele mai bune »  prime rânduri de roman. Nu ma gandisem la un asemenea top. Oricum, o singura data m-a izbit atat de puternic primul rand incat sa-l retin din prima si mai durabil decat oricare vers pe care l-am stiut vreodata:

« Intr-o zi din mijlocul secolului al douazecilea stateam intr-un vechi cimitir care nu fusese inca demolat, in zona Kensington din Londra, cand un tanar politist se abatu din drum si veni catre mine. »

Am citit apoi tot ce mi-a cazut in mana din Muriel Spark. Scrie bine, scrie inteligent, scrie cu spatii mari (pentru imaginatia cititorului) intre randuri. Un fel de stranepoata a lui Jane Austen.

Nici din celelalte carti ale lui Muriel Spark, nici de la alti autori nu mi-au mai ramas insa gravate in memorie inceputuri memorabile.

Poate imi mai propuneti domniile voastre cateva.