Randuri din jurnal – Nu pot, nu stiu, nu vreau…

Te ridici din pat, te indrepti spre balcon, fumezi o tigara si, in sfarsit, te hotarasti… Nu, eu nu am puterea sa ma arunc pe geam… nu, eu nu pot, nu pot, nu stiu… Si te hotarasti; nu mai vreau sa fumez cea de-a doua tigara…

Anumite lucruri isi pierd rostul, ajungand sa existe degeaba… sa existe. Rostul lor a fost rostit de prea multe ori, pierzandu-si astfel nazuinta. Lacrimile incep sa curga din locul acela extrem de intim. Incerci sa te descrii in cuvinte simple, dar e prea tarziu pentru singuratate, e prea tarziu, pentru moarte nu exista destul timp. Ai senzatia ca nu mai poti incerca nimic. Esti soldatul overloaded in propria sa capcana, uitat in propria sa campanie, ranit pe baricade, rasufland prin transee, indoindu-se de naturaletea nasterii.

Nu pot, nu stiu, nu vreau…

Iar cum pot sti sa pot sa vreau nu ma invata nimeni… Fericirea este un lucru pe care nimeni niciodata nu mi l-a promis, dar asta nu inseamna ca cineva nu incearca totusi…

Urmeaza o stare de neliniste, dupa primul buna-dimineata. Nu am realizat nimic, iar nimic-ul nu are importanta. Sunt rece, am frisoane, lipseste o imbratisare, lipseste un cuvant, o anume vorba, o impartire a ideilor intre 2 confrati, intre oamenii sinistrii exista pofta de a consuma droguri sau alcool, intre un mascul si o femela exista simtamantul atingerii, un contact, o privire, un cuvant, o vorba, iar eu lipsesc din propriul meu caracter, ma lipsesc de propria personalitate, iar eu astept sa treaca timpul meu sa inceteze, si totusi nu vreau sa mor.

Nu pot, nu stiu, nu vreau…

Sigur ca sunt trist…

In locul meu eu nu pot fi…

Doar sunt, si-atat…

O moarte lenta, lenta si aflata in singuratate.

(autorul acestor randuri poate fi gasit pe blogul procesulrecuperarii)