Stă doar în puterea noastră să facem țara statornică, prosperă și admirată în lume.
Nu văd România de astăzi ca pe o moștenire de la părinții noștri, ci ca pe o țară pe care am luat-o cu împrumut de la copiii noștri.
Așa să ne ajute Dumnezeu!
Intregul discurs aici
Stiu ca supranumele « cel Loial » i-a fost deja dat si bunicului sau, Ferdinand I, intr-un moment in care acesta a fost silit sa aleaga intre familia sa (Casa Imperiala si Regala de Hohenzollern) si tara careia ii jurase credinta ca rege constitutional. Numele i-a fost sters din cartea Casei de Hohenzollern pentru a intra in cartea de istorie a Romaniei ca Ferdinand Întregitorul. Dar asta s-a intamplat dupa ce a stat alaturi de poporul sau cand izbanda era doar o speranta impotriva unor sorti potrivnici.
Pentru cei trei ani de incercari, in care a stat neclintit alaturi de poporul sau, Ferdinand I a binemeritat calificativul de Loial. Dar cred ca nu s-ar supara daca i-am acorda acelasi titlu si nepotului sau pentru cei peste 70 de ani de traversare a desertului, cu credinta neabatuta in datoria sa de Rege al României.
Si ce ar fi daca, asemenea bunicului sau, ar putea primi si un al doilea supranume – Mihai I Reîntemeietorul ?
Azi, ca în fiecare an de Sf. Ilie, mi-a venit de mai multe ori în minte acea descriere biblică despre întâlnirea cu Dumnezeu a proorocului (mai intimă decât suirile pe munte ale lui Moise):
« Că iată, Domnul va trece; şi înaintea Lui va fi vijelie năprasnică ce va despica munţii şi va sfărâma stâncile, dar Domnul nu va fi în vijelie. După vijelie va fi cutremur, dar Domnul nu va fi în cutremur; după cutremur va fi foc, dar nici în foc nu va fi Domnul. Iar după foc va fi adiere de vânt lin şi acolo va fi Domnul. »
Lucrurile cu adevărat importante trec prin lume ca o adiere de vânt lin. Pe care nu o simt cei care se aşteaptă la fulgere şi tunete.
Spre seară mi-am amintit şi că 20 iulie 1927 a fost ziua în care a murit Regele Ferdinand Întregitorul. În aceeaşi zi, nepotul său, Mihai, în vârstă de 6 ani neimpliniti, este proclamat, în faţa Parlamentului, Rege al României « prin mila lui Dumnezeu şi voinţa naţională ». Cei trei regenţi depun juramântul în numele său. După 84 de ani de domnie, graţia de sus pare să fie încă peste Mihai al României. Voinţa naţională s-ar putea deştepta. Nu cu surle şi trâmbiţe, ci încercând să simţim pe frunte acea adiere lină de vânt.
Exista mai multe filme americane care au ca intriga abdicarea lui Eduard al VIII-lea din cauza opozitiei guvernului britanic la proiectata casatorie cu Wallis Simpson, o americanca divortata. Subiect suculent fie pentru a pune in scena un print progresist in lupta cu conservatorismul si ipocrizia, fie tensiunea dintre ratiunea de stat si ratiunile inimii; in filmele pe care le-am vazut, Albert, fratele mai mic, aparea intr-un rol sters, doar pentru a contrasta cu inteligenta, dezinvoltura si charisma mostenitorului tronului. Din punctul de vedere al intrigii, The King’s Speech este la fel de schematic, propunand o imagine in oglinda: Eduard este superficial, egocentric si iresponsabil, Wallis e o scorpie, Albert este un frate devotat si intelegator. Scenaristii recunosc faptul ca au marit tensiunea dramatica prin alterarea cronologiei – scena din catedrala, in seara dinaintea incoronarii, nu a avut loc, pentru ca imbunatatirea vorbirii printului Albert (viitorul George al VI-lea) incepuse deja cu un deceniu in urma (Albert vorbise cursiv in 1927, la deschiderea Parlamentului Australiei – tara de unde venea terapeutul sau, Lionel Logue!). Si totusi… Filmul se joaca magistral in intalnirea dintre cei doi barbati atipici pentru timpul lor – printul care nu putea sa-si joace rolul si actorul ratat care isi gasise vocatia in a-i ajuta pe altii sa-si recapete cuvintele. Dialogul est plin si imprevizibil (cu atat mai remarcabil pe fundalul unei scheme previzibile a actiunii), iar jocul actorilor (Colin Firth si Geoffrey Rush), captivant si angajant.
Pentru mine a mai evocat un exemplu pe care, intamplator, il citisem cu cateva luni inainte. Regele Henric al II-lea al Angliei o ia in casatorie, in 1141, pe Alienor de Aquitania. De fapt, e invers: Alienor, 27 de ani, cea mai bogata mostenitoare din Europa, recent divortata de regele Frantei (la cererea ei (!), papa a anulat o casatorie in care nascuse deja 2 copii) il alege pe tanarul Henric, 19 ani, sa-i fie sot. 15 ani mai tarziu, cei 2 au 4 copii si traiesc 9 luni pe an separat: el la Londra, ea la Angouleme. Prezumtivul print mostenitor era impreuna cu tatal, ceilalti impreuna cu mama. Printul mostenitor nu vorbeste aproape deloc; cand vorbeste, se balbaie. Intra in scena un « terapeut » neconventional – arhiepiscopul de Canterbury, viitorul sfânt Thomas Beckett, la acea vreme prieten din tinerete al regelui. Regele i-l da pe fiul sau in grija, sa creasca in casa lui (obiceiul timpului era intr-adevar, ca fiii de regi sa creasca o vreme in casa unui mare nobil); dupa un timp, printul vorbeste fluent si incepe sa-l considere pe Beckett adevaratul sau tata. Nu toate povestile se termina cu bine – printul va muri inainte de a ajunge rege, Thomas Beckett va muri ucis in catedrala din ordinul regelui pentru ca nu a vrut sa subordoneze Biserica Catolica a Angliei puterii regale, ceilalti trei fii se vor lupta impotriva tatalui lor si apoi intre ei. Similaritatea intre cele doua povesti, la 8 secole diferenta: tata dominator, mama distanta, terapie axata pe substratul emotional si abia apoi pe tehnica pronuntarii.
Iarasi am vorbit mai mult despre istorie decat despre film. Filmul e bun pentru ca ma provoaca la gandire.
Textul din 8 iunie l-am încheiat amintindu-vă că suntem contemporani cu ultimul rege constituţional al României. Majestatea Sa va împlini în curând, cu voia lui Dumnezeu, 90 de ani. Din care 84 de ani de domnie. A domnit sub regenţă între 1927 şi 1930, a fost detronat (neconstituţional) de catre propriul tată, a revenit la tron în 1940 pe fondul catastrofei naţionale a prăbusirii graniţelor României Mari; i s-a rezervat un rol decorativ, din care a ieşit însă, folosindu-şi prerogativa de şef al armatei, în august 1944, când a repus în vigoare Constituţia din 1923; abdicarea de la 30 decembrie 1947 a fost obţinută prin forţă şi este nulă de drept, iar modul în care a fost proclamată republica populară, în aceeaşi zi, nu a respectat cerinţele de revizuire a constituţiei în vigoare în acel moment (chiar dacă am considera valabilă abdicarea, asta nu abrogă Constituţia); republica populară şi succesoarea sa, republica socialistă, nu au avut nici un moment legitimitate. Şi totuşi … Puterea instalată după 1989 a ales sa lase în vigoare, pentru aproape 2 ani, Constituţia Republicii Socialiste România, pentru că nu voia nici măcar sa audă de reînnodarea legitimităţii prin repunerea în drepturi a Constituţiei din 1923 (desigur, cu posibilitatea de a iniţia procesul de revizuire!). Iată de ce consider că, deşi sunt adoptate perfect legal şi democratic, constituţiilor postdecembriste ale României le lipseşte legitimitatea.
De fapt, ar fi trebuit să fie vorba despre un film – King’s Speech, văzut recent pe DVD. Un film bun. Dar întâmplările mundane curente fac să pălescă începutul de comentariu pe care îl pregătisem. Pentru că viaţa bate filmul. Şi dacă filmul se încheia cu rolul mobilizator al discursurilor regelui George al VI-lea al Marii Britanii, eu vreau să pun în evidenţă faptul că regele nostru nu renunţat niciodată la datoria sa de a încuraja naţiunea prin mesaje a căror sobrietate şi al caror echilibru pe mine mă impresionează. Incepând din 1941 (inclusiv în anii 1948 – 1989), Regele Mihai a pronunţat în fiecare an Mesajul către Ţară de Anul Nou. Discursuri de încurajare şi de păstrare a speranţei. Aş fi vrut să găsesc o înregistrare a mesajului din 1943 (care l-a enervat pe Hitler), dar nu am reuşit. Am găsit însă o dizertaţie interesantă despre aceste mesaje, pe care v-o recomand.
Un Rege este printre noi. Va fi ultimul rege constituţional al României, daca voinţa naţională nu va decide altfel.
DAN GHENEA 