Étiquette : singuratate

Pacienţii vindecaţi au voie la biserică?


« Nicăieri şi niciodată nu ne-a cerut Hristos să fim proşti. Ne cheamă să fim buni, blânzi, cinstiţi, smeriţi cu inima » (Nicolae Steinhardt)

Nu aş fi scris aceste rânduri dacă nu m-ar fi izbit frecvenţa cu care aforismul mai sus citat al Părintelui Nicolae a fost aruncat în luptă pe net contra celor care vor să primească lumina în Noaptea Învierii; le scriu cu gândul mai ales la dragii mei prieteni medici, de a căror bunătate sau cinste nu mă îndoiesc.

Cum nu mă îndoiesc de faptul că Lumina coboară în fiecare inimă care este pregătită să o primească; da, ar fi o uriaşă biserică această ieşire cu o lumânare pe balcon cântând « Hristos a înviat »; ar fi frumos, cu o singură conditie: « să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi ».

Poate ştiţi că într-una din rugăciunile euharistice Hristos este numit « prieten al oamenilor ». Oamenii credincioşi aşa îl şi primesc, când se împărtăşesc sau iau măcar paştile: ca pe un prieten care îi vizitează.

Luna care a trecut multe persoane în vârstă nu au fost vizitate de nimeni; au stat disciplinate în casă şi s-au rugat, aşa cum le-au îndrumat preoţii acestei biserici ortodoxe care a reuşit totuşi să păstreze dreapta chibzuinţă.

I-am izolat pe bătrânii noştri pentru a-i salva de moartea prin covid 19. Dar să nu uităm că în fiecare lună, în România, mor în jur de 16 000 de oameni.

Jumătate dintre aceştia din cauza unor afectiuni care sunt tratabile sau care pot fi prevenite. România era deja « campioană europeană » la acest capitol înainte de marea frică SARS-CoV-2; pot doar să presupun că deprogramarea consultatiilor şi interventiilor « non urgente » nu va fi de natură să amelioreze situatia. Ceilalti 8000 vor muri luna viitoare pentru că o boală cronică va ajunge  la termenul final.

Puţină blândeţe şi multă smerenie să avem, dragii mei prieteni medici, faţă de ei familiile lor. Când zic smerenie mă gândesc la trei lucruri: a) să nu gândim că ştim mai bine decât ei cum trebuie să trăiască şi să moară; b) să le multumim miilor de credincioşi care fac ascultare şi stau acasă, conform metodei propuse de medici; c) să stim să recunoastem greselile noastre si fricile noastre si neputintele noastre, în loc să credem că orice idee sau credintă diferită de dogma « ştiintifică » a momentului este « prostie »

Fiindcă veni vorba de « prostie », cât de ratională este ideea că o întrerupere de treizeci de secunde a izolării, fără contact, singurul schimb făcut fiind flacăra unei lumânări (cu o temperatură medie de 400 de grade), va genera un val de infectări?

S-a vorbit mult de ventilatoare; dar ventilatoarele sunt doar un mijloc de a câştiga timp pentru organism, nu un tratament specific; deci atunci când un pacient cu covid iese viu de pe ventilator si multumeste celor care l-au îngrijit, acestia ar trebui să-i  spună că o parte din multumiri le vor retrimite mai sus.

În România, pacientii vindecati de covid ar putea merge la biserică de Pasti să multumească doctorului universal; s-ar strânge, fără riscuri, câteva sute de oameni în câteva catedrale mitropolitane pentru o slujbă de Paşti adevărată si frumoasă; atunci cei care sunt obligati să stea acasă ar putea simti, chiar si prin ecranul televizorului, vibratia cosmică a acelui « Hristos a înviat » cântat de Lazări reveniti de la hotarele mortii.

Lăsati lumina să vină la cei aflati în umbra mortii! Nu vă încruntati inimile de frică si din nepricepere!

Si un cuvânt despre fratii catolici. In aceasta perioada atitudinea de smerenie si pocainta a papei a avut meritul de a-i face pe multi credinciosi sa redescopere valoarea postului si rugaciunii solitare; dar poate că Papa Francisc ar fi putut uza de puterea sa ca suveran temporal al Statului Vatican pentru a invita la slujbele din Săptămâna Mare persoane vindecate de covid pentru a multumi, a da sperantă si a se ruga cu credintă pentru mântuirea tuturor.

Dragii mei prieteni, lăsati-vă mintea să coboare în inimă si să primească acolo lumina care nu înserează.

Contrariul adicţiei nu e abstinenţa, ci conexiunea umană


« So the opposite of addiction is not sobriety. It is human connection. »

Am găsit această frază într-un articol foarte bun – « The Likely Cause of Addiction Has Been Discovered, and It Is Not What You Think »

Articolul l-am citit ca urmare a unei trimiteri dint-un articol de pe un blog cel mai adesea foarte interesant (Cu drezina)

Dintre exemplele de cercetare expuse în articolul menţionat, mi-a atras atenţia seria de experimente pe care le-a efectuat Bruce Alexander în anii 70 – le-aş denumi pe scurt Cuşca Şobolanului vs Parcul Şobolanilor.

Cercetătorul canadian a pornit de la întrebarea: adicţia depinde doar de contactul cu drogul sau depinde (mult mai mult) de context?

A fost sceptic în legătură cu următorul clip de prezentare pentru public a adicţiei la cocaină.

https://www.youtube.com/watch?v=7kS72J5Nlm8&feature=player_detailpage

Ce se întâmplă, de fapt? Şobolanul este într-o cuşcă şi are la dispoziţie o sticlă cu apă şi o sticla cu apa cu cocaină. În aproape toate cazurile şobolanul devine dependent de cocaină şi consumă cantităţi din ceea ce mai mari, până moare.

Alexander observă că şobolanul era singur în cuşcă. Şi construieşte un mediu alternativ: un Parc al Şobolanilor, cu multiple posibilităţi de socializare, exerciţiu fizic şi divertisment. Sursele de apă sunt aceleaşi ca în experimentul anterior: sticle cu apă şi sticle cu apă şi cocaină. Doar o mică parte dintre şobolani ajung să prefere cocaina (cei care sunt, din diferite motive, marginalizaţi) şi niciunul nu moare.

Într-o a doua fază, Alexander face şi experimentul « terapeutic »: după ce le dă drumul în Parc şobolanilor care consumasera cocaina, în singurătate, timp de 57 de zile (echivalentul în viaţa umană ar fi cam 7 ani!), majoritatea renunţă la consumul de cocaină.

Nebun sau geniu?


Într-o zi, într-un restaurant, în afara spaţiului şi a timpului,
Mi-a fost servită iubirea sub formă de măruntaie reci.
I-am spus delicat omului de la bucătărie
Că le preferam calde
Fiindcă măruntaiele (gătite după reţeta din Porto) nu se mănâncă niciodată reci.

S-au luat la ceartă cu mine.
Nu poţi avea dreptate, nici măcar la un restaurant.
N-am mâncat nimic, n-am mai vrut nimic, am cerut nota
Şi am ieşit să străbat strada în lung şi-n lat.

Cine ştie ce vor să spună toate astea?
Eu nu ştiu, şi tocmai mie mi s-a întâmplat…

(Ştiu că în copilăria fiecăruia dintre noi a existat o grădină
Publică, o grădină a lui ori a vecinului
Şi ştiu bine că stăpână pe aceste grădini era doar joaca.
Şi azi e stăpână tristeţea.)

Le ştiu pe toate astea cu vârf şi îndesat,
Însă, dacă am cerut iubire, de ce mi s-au adus
Măruntaie reci gătite după reţeta din Porto?
Nu e o mâncare să poată fi consumată rece,
Dar rece mi-a fost adusă.
Nu m-am plâns, doar că era rece,
Niciodată nu poate fi consumată rece, dar rece mi-a fost adusă.

(Álvaro de Campos  – Măruntaie după reţeta din Porto, în Fernando Pessoa – Opera poetică, traducere de Dinu Flămând)

La persoana I, singular


Randuri din jurnal – Nu pot, nu stiu, nu vreau…

Te ridici din pat, te indrepti spre balcon, fumezi o tigara si, in sfarsit, te hotarasti… Nu, eu nu am puterea sa ma arunc pe geam… nu, eu nu pot, nu pot, nu stiu… Si te hotarasti; nu mai vreau sa fumez cea de-a doua tigara…

Anumite lucruri isi pierd rostul, ajungand sa existe degeaba… sa existe. Rostul lor a fost rostit de prea multe ori, pierzandu-si astfel nazuinta. Lacrimile incep sa curga din locul acela extrem de intim. Incerci sa te descrii in cuvinte simple, dar e prea tarziu pentru singuratate, e prea tarziu, pentru moarte nu exista destul timp. Ai senzatia ca nu mai poti incerca nimic. Esti soldatul overloaded in propria sa capcana, uitat in propria sa campanie, ranit pe baricade, rasufland prin transee, indoindu-se de naturaletea nasterii.

Nu pot, nu stiu, nu vreau…

Iar cum pot sti sa pot sa vreau nu ma invata nimeni… Fericirea este un lucru pe care nimeni niciodata nu mi l-a promis, dar asta nu inseamna ca cineva nu incearca totusi…

Urmeaza o stare de neliniste, dupa primul buna-dimineata. Nu am realizat nimic, iar nimic-ul nu are importanta. Sunt rece, am frisoane, lipseste o imbratisare, lipseste un cuvant, o anume vorba, o impartire a ideilor intre 2 confrati, intre oamenii sinistrii exista pofta de a consuma droguri sau alcool, intre un mascul si o femela exista simtamantul atingerii, un contact, o privire, un cuvant, o vorba, iar eu lipsesc din propriul meu caracter, ma lipsesc de propria personalitate, iar eu astept sa treaca timpul meu sa inceteze, si totusi nu vreau sa mor.

Nu pot, nu stiu, nu vreau…

Sigur ca sunt trist…

In locul meu eu nu pot fi…

Doar sunt, si-atat…

O moarte lenta, lenta si aflata in singuratate.

(autorul acestor randuri poate fi gasit pe blogul procesulrecuperarii)

Mozaic de 14 iulie


Azi nu voi scrie despre Căderea Bastiliei. Dacă as fi in Bucuresti, poate as scrie despre strada cu acest nume, care izvoraste din Piata Romană şi ajunge sa se verse in acelasi ambuteiaj de pe Iancu de Hunedoara ca si strada Roma. Căderea Bastiliei duce de la Roma la Roma (ca toate drumurile, de altfel!), la fel cum Quatorze Juillet duce (cu multe hopuri, ca si strada bucuresteana) de la « L’État, c’est Moi » la « Moi Président de la République« .

Dar in aceasta frumoasa dimineata de iulie, cu tropot de cai la fereastra, dar si cu o conexiune la internet de buna calitate, am aflat ca se face un veac si jumatate de cand Gustav Klimt a fost adus, pentru 56 de ani, in lumea in care acum stam noi, pentru o vreme.

Avem in portbagaj o umbrela pe care este imprimata o imagine avand ca motiv « Sărutul » de Klimt. Suvenir vienez drag Cristinei. Aproape ca a fost nevoie sa o folosim cand ne-am plimbat, acum doua zile, in Parcul Bruckental din Avrig. Imaginea alaturata da o idee despre asemanarea de stil cu Belvedere (acolo unde este expus « Sărutul »). Diferenta uriasa e data de lipsa de grija pentru aceasta bijuterie baroca, mic Belvedere transilvan.

O vreme, ruinele au farmecul lor. Apoi va creste peste ele iarba, ca peste casele trecute printr-un veac de singuratate.

Butoiul lui Diogene


      « Aşa e, singurătatea nu e o binefacere. Ea îţi cere mereu sacrificii. Nu se satură niciodată  să-ţi pretindă. Si chiar în forma ei necesară are ceva pervers: fiindcă îţi ia înainte de a-ţi dărui. Or, aşa ceva riscă să facă din tine un om de gradul doi, dacă nu găseşti înlăuntrul tău destulă dragoste care să te apere de pericolul închistării, încât îl înţeleg foarte bine pe Diogene. Ceea ce face el nu e , după părerea mea, un capriciu. El are nevoie şi de butoiul său şi de piaţa publică, deoarece are nevoie şi de sine şi de lume. Si nu pe rând, ci în acelaşi timp. Într-o formă simplă, atât de simplă încât unii nici n-o inţeleg. Diogene ne atrage atenţia că adevărata cunoaştere de sine nu are loc în afara lumii, ci în mijlocul ei, nu e o renuntare la viaţă, ci o încordată căutare a izvoarelor ei. Unde să-şi ducă butoiul?    Într-un deşert?  Ce sens ar avea un butoi gol  într-un deşert? În schimb, într-o piaţă publică vorbele « caut un om » se lămuresc brusc. Omul la care se referă Diogene se afla înlăuntrul celui care-l caută! Numai amatorii de anecdote, care se opresc la amănunte, la faptul ca Diogene umblă ziua in amiaza mare cu felinarul aprins şi locuieşte într-un butoi, văd  în el un extravagant, un original sau un înţelept nu tocmai zdravăn la minte, în loc să observe ce tâlc au ciudăţeniile lui: că drumul spre adevărul nostru cel mai adanc, unde pâlpâie lumina vieţii noastre, e la fel de anevoios ca drumul unui mistic spre Dumnezeu »

(Octavian Paler – Viata ca o coridă)

In seria Admiratii am postat  Admiratii (2): Volumul aproximativ al butoiului.