Étiquette : stres

Muncă si iubire


Cum disting intre supramunca de dragul muncii si supramunca din necesitate?
Cei din prima categorie adopta ideea ca implinirea inseamna capacitatea de a te pune in valoare cat mai bine pe piata muncii, de a lucra din ce in ce mai mult. Insa, reusind acest lucru, creez conditii pentru aparitia problemelor in relatiile personale, care ajung sa fie redefinite de valorile profesionale. Amplificam munca pentru a uita de unele dorinte profunde, care vin de departe, din matricea psihica modelata in copilarie. Business-urile devin surogate de familii. As aminti ca una dintre intuitiile lui Freud, care si-au probat valabilitatea, a fost ca multumirea, implinirea sinelui inseamna doua lucruri: a munci bine si a iubi bine. Munca si iubirea puse in categorii separate, dar pe acelasi plan. Ei bine, acestea doua au ajuns  sa se amestece, in sensul ca astazi se vorbeste, intr-un sens din ce in ce mai literal, de iubirea de profesie, chiar cu conotatii sexuale. Placerea pe care o extrag din munca ajunge sa inlocuiasca orice alte categorii de placeri. Chiar si relatiile intime sunt uneori o consecinta a succesului profesional (trebuie sa te afisezi cu o persoana de succes, cu o anumita notorietate, pentru a-ti demonstra propriul succes, de exemplu). Sunt tentatii perene, pe care ideologia actuala le ridica de la rangul de anecdotica la rangul de ideal de viata.

Ritmul acesta de viata este artificial. N-as pune binele exclusiv de partea naturalului si raul de partea artificialului. In fond, orice cultura este un artificiu. Problema e doar daca suntem cu adevarat constienti de alegerile pe care le facem.

Stresul şi capacitatea de decizie


Dacă luaţi adesea decizii în condiţii de stres, e bine să ştiţi că …

… probabilitatea de a lua o decizie riscantă creşte proporţional cu nivelul de stres

… tendinţa de a lua decizii premature este mai pronunţată sub stres intens

… toleranţa la ambiguitate este invers proporţională cu intensitatea stresului

… sub stres scade capacitatea de concentrare

… probabilitatea  de a apărea distorsiuni de percepţie sau de interpretare creşte direct  proporţional cu stresul

… într-o situaţie stresantă, interesele pe termen lung sunt sacrificate în favoarea celor imediate

Aurita cale de mijloc


Exista o perceptie extrem de nociva asupra progresului, care presupune ca noi am fi superiori stramosilor nostri de acum doua sute sau doua mii de ani. Ideea permanentei autodepasiri este, de la un punct incolo, nociva. Nociva pentru dezvoltarea personala, care inseamna a-ti descoperi si a-ti asuma limitele si apoi a umple spatiul dintre aceste limite cu semnificatii. Continua autodepasire poate fi asemanata cu o supernova, cu o explozie continua, spectaculoasa in exterior, dar in al carei centru se afla un gol – golul nemultumirii. Supernova doar consuma, arunca in exterior, nu vine nimic sa umple golul creat astfel.

Filosofia autodepasirii cuplata cu valoarea acordata vizibilitatii duce la o goana nebuna (in cel mai propriu sens al cuvantului) dupa recorduri. Recordul a devenit o institutie a timpului nostru. Nimeni nu vrea sa fie mediocru. Dar stiti de unde vine cuvantul mediocritate? Horatiu a consacrat sintagma aurea mediocritas, iar imparatul filosof Marc Aureliu si-a insusit-o ca deviza a modului optim de viata. Inseamna « aurita cale de mijloc » si e la fel de greu de gasit astazi ca si acum 2000 de ani.

Nu suntem îngeri


După definiţia teologică, îngerii sunt fiinţe limitate, dar necorporale.

E o definiţie greu de înghiţit pentru mulţi contemporani.

Paradoxal, de multe ori aceleaşi persoane au ca ideal o fiinţă şi mai greu de imaginat: omul corporal, dar fără margini (care trebuie să se autodepăşească, dacă asta vă sună mai cunoscut). 

Se întâmplă tot mai des să ne facem planuri care sa ia în calcul viteza maşinilor şi puterea calculatoarelor, nu şi limitele capacităţii noastre de adaptare.

Ne spunem că tot ceea ce mintea concepe drept posibil corpul nostru ar trebui să execute. Şi devenim trişti, furioşi, sau neliniştiţi când constatăm că uimitoarea maşină umană, model nemodificat din neoliticul târziu, nu mai răspunde adecvat la comenzi.

Sindromul de epuizare apare în faza a treia a reacţiei fiziologice de stres. Hans Selye a descris stresul ca sindrom general de adaptare; cu alte cuvinte, stresul nu este un fenomen care apare din când în când şi doar la anumite persoane, ci un proces general, inerent oricărui efort de adaptare.

Sindromul de epuizare este mai uşor de prevenit decât de tratat; pentru inceput, sa regasim ritmul si masura, sa nu mai confundam mai multul cu mai binele şi să ne amintim ca mai binele e uneori duşmanul binelui.