Simbolul infinitului (∞) a fost propus de John Wallis, în Arithmetica infinitorum, în 1655. Newton l-a folosit în calculul infinitezimal. Amândoi au fost preocupați de infinit dintr-o perspectivă teologică.

Newton, de fapt, a petrecut mult timp încercând să descifreze matematic textele biblice. A crezut ca descoperit si o dată precisă a sfârșitului lumii. Dar, pentru un mistic creștin, ziua finală e ziua a opta, ziua întâi a învierii. Asta ar putea explica de ce a adoptat cu atâta entuziasm simbolul propus de Wallis. Wallis care, la rândul său, nu pare să fi fost nici el străin de o simbolistică mesianică atunci când a propus acest opt culcat ca simbol pentru infinit.

Matematicienii actuali consideră ca o ciudățenie o altă idee a lui Wallis, expusă tot în Arithmetica infinitorum: un număr negativ ar fi ceva mai mare decât infinitul. Teoria curentă susține că numerele negative sunt mai mici decât zero. Pare evident că un număr mai mic decât zero nu poate fi mai mare decât infinitul, nu-i așa? Și totuși… Tocmai John Wallis, inventatorul axei numerelor (aceea pe care se înșiră simetric, la stânga și la dreapta față de zero, numerele negative, respectiv pozitive), să nu-și fi dat seama de asta?

Sau poate infinitul nu e pe axă? Poate că axa trebuie răsucită în forma unui opt culcat?

Și nu doar poate, ci aproape sigur calculul infinitezimal a fost modul în care Newton a încercat să înțeleagă creația din nimic a lumii.

Așadar, infinitul este Dumnezeul manifestat, zero este Geneza, minusul este Dumnezeul nemanifestat, potențial, negativ, dincolo de atribute, Dumnezeul apofatic al misticilor.

Infinitul matematic a fost inventat într-un anumit context de cultură creștină, iar simbolului care îl reprezintă nu i se pot  găsi origini mai plauzibile în afara sferei creștine. Fapt este că inventatorul simbolului era teolog de meserie, iar cel mai influent propagator a fost un mistic cel putin la fel de mult pe cât a fost un uriaș al științei moderne.