Étiquette : Viena

Românismul – un produs aromânesc

· Laisser un commentaire ·

Aţi auzit de Dosoftei, autorul Psaltirii în versuri românesti? Era de origine aromână. Dar de Andrei Şaguna, cel care a reînfiintat mitropolia ortodoxa a Transilvaniei si care a fost primul presedinte al ASTREI (Asociația Transilvană pentru Literatura Română și Cultura Poporului Român), stiti ca a fost aromân? Ca si Goga, ca si Şt. O. Iosif, ca sa pomenesc doar doi dintre acei ardeleni care au crezut toata viata ca soarele răsare de la Bucuresti.

Nu de la daci ni se trage mândria de a fi români. Romanitatea balcanica a fost depozitarul neîntrerupt al limbii si constiintei de neam a ceea ce avea sa fie natiunea română. Natiunea română modernă este foarte mult datoare succesului diasporei aromâne din secolele XVIII – XIX (pentru mine a fost foarte convingator in acest sens eseul domnului Neagu Djuvara din volumul colectiv Aromânii – istorie, limbă, destin; întregul volum este, de altfel, o lectură pasionantă!)

Mândria de a fi român (roman) e un produs brevetat de aromâni si scos pe piata mondiala la sfarsitul secolului al XVIII-lea; unii dintre ei au folosit ideea originii « nobile » latine pentru a se integra social intr-un imperiu care se numea incă, oficial (pana la 1806), Sfântul Imperiu Roman de Natiune Germană, altii pentru a trezi ideea nationala in teritoriile care urmau sa fie căminul national românesc. Herbert von Karajan este descendentul foarte german al unei familii macedoromâne din prima categorie, Emanuil Gojdu a fost marele mecena aromân al unei elite intelectuale românesti care va da substantă statului national: un Victor Babeș sau un Traian Vuia, de pildă, au fost bursieri ai Fundatiei Gojdu.

Pastel visat

· 6 commentaires ·

Opt  ierni trecut-au caii-n jos pe Nipru,
Gutui s-au mai făcut de sapte ori,
Vreo sase primăveri n-am mers pe nori,
Cinci veri mult prea departe-am stat de Ebru,
De patru toamne-n vis mă plimb pe Ring în zori,
Trei viscole le-am pus în vin de Cipru,
Doi trubaduri cu al Proventei timbru
Lui Austen Jane se-ntrec sa-i dea fiori
Cântandu-i un laïs  lânga cismea,
În mintea-mi ce-n nisipul cald dormea.

Paradoxurile libertăţii

· 2 commentaires ·

Herr Doctor,

Sir Karl,

I have some hope that this letter will be correctly forwarded to you from office@openuniverse.org. Yesterday I had a philosophical debate (as a dilettant) with my daughter (incidentally, she came in this world in the year you left it). On freedom. Eventually, she decided to write a letter to Benedictus Spinoza to express some criticism on Proposition XXXIII. Apparently, she consider with serenity your warnings about the enemies of the open society and the paradox of freedom. So, I decided to write a letter to you.

Vă scriu dintr-un secol care a inceput printr-o ilustrare eclatanta a  paradoxului tolerantei: tara care a statuat toleranta ca unul dintre principiile sacrosancte ale organizarii societatii a fost lovita chiar in inima ei libera de cei care promoveaza intoleranta.

…………………………………………………….[continuarea aici]

Destinul Moldovei central-europene

· Laisser un commentaire ·

La 28 noiembrie 1918, la Cernăuţi, Iancu Flondor citea in fata Congresului General al Bucovinei declaratia de unire  « necondiţionată şi pe vecie a Bucovinei, în vechile ei hotare până la Ceremuş, Colacin şi Nistru, cu Regatul României”. Vecia a durat mai putin de un sfert de veac, iar hotarele s-au mai schimbat de 7 ori de atunci pana azi.

Am deschis din nou azi o carte despre care am mai scris pe blog  – Die Landschaft Bukowina, de Kurt Scharr. Am un sentiment special fata ce aceasta carte pentru ca mi-a fost daruita de Profesorul Heinz Katschnig, psihiatru, iubitor de limbi romanice (inclusiv româna – m-a incurcat adesea cu intrebari foarte pertinente de gramatica!) si amator de istorie (sa-l fi vazut in gara la Suceava, intreband despre lucruri despre care nici localnicii nu mai stiau!).

Die Landschaft Bukowina prezinta cu o frumoasa precizie nasterea, cresterea si descresterea unei regiuni europene. Reproduc o ilustratie cu stemele orasului Cernăuţi, un concentrat heraldic al acestei istorii dramatice.

Figura 53. Stemele orașului Cernăuți. a: 1777-1918 austriacă, b: 1918-1940/1941-1944 română, c:1940 -1941/1945-1991 sovietică, d: ucraineană din 1991. Similaritatea între stema austriaca și varianta ucraineană este evidentă, în timp ce în perioada românească  zimbrul înlocuiește vulturul bicefal. Sovieticii s-au inspirat in mod evident de la porțile fostei reședințe arhiepiscopale (sic!) .

Sunt un danubian

· 2 commentaires ·

Se implinesc 110 ani de la moartea lui Iosif Ivanovici, al carui nume a ramas legat de Valurile Dunării.  Ion Ivanovici, Jovan Ivanović, Iosif Ivanovici,  Josef Ivanovich sunt numele sub care a fost cunoscut acest om nascut in Imperiul Habsburgic, stat care a mai fost denumit, informal, Monarhia Danubiană.

Am constatat ca ma simt acasa in toate orasele danubiene. S-ar putea ca oamenii sa se simta legati de apele care le scalda trupul, fizic si simbolic. Oltul e raul meu tutelar, iar Dunarea e fluviul care duce sufletul meu spre mare.

Scriind aceste randuri, imi dau seama de inca un lucru: regele care a intemeiat România era tot un danubian – Sigmaringen este pe Dunăre, destul de aproape de izvoarele ei.

Inchei deci tot cu Ion Ivanovici – Marşul Carol I.

[A trăi şi a lăsa pe alţii sa trăiască]

· 5 commentaires ·

« Se trăia bine, se trăia uşor şi fără griji în acea Vienă de altădată, şi nemţii din nord ne priveau de sus cu ciudă şi dispreţ pe noi, vecinii de la Dunăre, care, în loc să fim oameni « muncitori » şi să păstrăm o ordine strictă, ne abandonam plăcerilor vieţii, mâncam bine, ne duceam la teatre şi la petreceri şi, în plus, făceam o muzică excelentă. În locul « hărniciei » germane care, până la urmă, le-a amărât şi le-a dat peste cap existenţa tuturor celorlalte popoare, în locul acestei pofte nemăsurate de a o lua înaintea tuturor şi a goanei după cuceriri, la Viena lumea prefera să stea la o şuetă în tête-à-tête, la o reuniune agreabilă, şi cu o largă şi, poate, lejeră mărinimie lăsa fiecăruia, pe drept, partea lui. «A trăi şi a lăsa şi pe alţii sa trăiască» era o vestită maximă vieneză, o maximă care mie şi astăzi mi se pare mai omenească decât toate imperativele categorice […] » (Stefan Zweig – Lumea de ieri)