op. 1 – « Adeste fideles« 

De când ne-ai alungat, Ierusalime,/ Nu te-am uitat, dar nu ştim dreapta noastră./ Te-om mai vedea în lacrima albastră/ A timpului pierzând din înălţime ?//

Visez dinspre apus unda măiastră/ A râului Fison, care-i pătrime/ Din apa raiului. Din îngerime/ Un strop de-argint îmi bate la fereastră ?//

Deschide ochii să-l primeşti cu aur,/ Cu mere coapte, smirnă şi tămâie,/ Pe cel care-n  piaţă coboară şi-n mall// Aducând frunze de finic, nu laur,/ De ziua-lumină dulce-amăruie/ A naşterii albe ningând dinspre Pol.