Acum câteva luni, revista La Regle du jeu a cerut unui număr de  cincizeci de scriitori să apere contribuţia lui Sigmund Freud la fericirea umanităţii. Contribuţia mea, destul de scurtă, a luat forma unui silogism : «N-am făcut niciodată psihanaliză; or mie îmi merge foarte rău; în consecinţă, psihanaliza este o ştiinţă exactă». Se întâmplă că, de atunci încoace, am început să lucrez cu mine, cum ar spune stelele de la Hollywood în conferinţele de presă la Beverly Hills Hotel. Aşa  că m-am dus la o celebră psy pariziană, recommandată de nişte prrieteni. (În treacăt fie zis, e întotdeauna un pic neliniştitor când prietenii îţi dau numere de telefon ale psy-ilor).

Prima întâlnire a decurs prost: am întârziat o jumătate de oră; doamna nu era mulţumită . M-a întrebat: «După părerea dumneavoastră, de ce aţi întârziat?»  Am răspuns că fuseseră multe ambuteiaje şi mi-am cerut scuze. Dar ea a insistat: «Nu, întârzierea dumneavoastră înseamnă ceva. Fugiţi de această întâlnire cu dumneavoastră înşivă.» Am ezitat între un hohot de râs, consternare, omor, defenestrare. Dar, după câteva minute de tăcere stânjenitoare, am înţeles că femeia avea dreptate. În fond, ea ştia care-i treaba cu ţăcăniţii, a vedea toata ziua dezaxaţi era specialitatea ei; trebuia  s-o cred pe cuvânt. Psihanaliza e un rendez-vous cu noi înşine, şi era timpul să încetez să-mi dau ţeapă. Rezultat: nu m-am întins pe un divan, ci, aşezat în faţa doamnei, am început să povestesc o mulţime de chestii care nu mă priveau decât pe mine. Şi m-am simţit mai bine. Treptat, mi-am dat seama ca aveam în creier o multime de încâlceli de desfăcut. Am încercat sa-i arunc în faţă totul într-o singură şedinţă – doamna costă totuşi 120 de euro pe oră, adică şase «lapdances» la Hustler – dar n-am reuşit.

De atunci, mă întorc acolo cu regularitate: la naiba cu zgârcenia. Pentru nimic în lume n-aş rata un rendez-vous cu mine însumi: am întotdeauna o mulţime de lucruri interesante să-mi povestesc. Se pare că David Lynch refuză să fie analizat deoarece se teme pentru creativitatea sa. Cât despre mine, eu am impresia ca e exact pe dos: cu cât fac mai mult cunoştinţă cu problemele mele, cu atât mă simt mai liber să le transform în artă. Mulţi scriitori sunt nevrozaţi care se privesc trăind, suferind, iubind, murind, reînviind. Adesea ei fac psihanaliză fără să ştie, aşa cum făcea proză domnul Jourdain. Dacă ne uităm la istoria literaturii, ne dăm seama că nu Freud a inventat psihanaliza, ci Socrate («Cunoaşte-te pe tine însuţi»), Montaigne, Goethe, Benjamin Constant sau Jean-Jacques Rousseau. Totuşi, serveşte şi analistul la ceva: triază deşeurile noastre, cam în maniera unui editor (atunci când îşi dă silinţa).

Înainte de a începe discuţiile cu doctorul meu pe probleme de suflet, scriam romane autobiografice: eram, într-un fel, propriul meu psy, dar mă învârteam în cerc. Autoanaliza e ca masturbarea: e foarte agreabilă, dar nu trebuie să faci abuz. Mai devreme sau mai târziu ne trebuie un partener, un ghid. În rezumat, Freud este un Socrate cu GPS.

(Frederic Beigbeder – Socrate avec un GPS, in revista Lire, noiembrie 2006)