Am ajuns cam flămânzi la Niš. Până ne-am cazat s-a făcut aproape 8. O multime de lactobaruri (cam cum erau si la noi la sfarsitul anilor ’70), majoritatea inchise, cateva rotiserii pe principiul mancatului in picioare sau « ia si mananca din mers », dar tot nu gaseam restaurantul pe care mi-l recomandase  un localnic intalnit la o casa de schimb valutar; vazand ca ma descurcam greu cu casiera care nu stia decat sarbeste, ma intreaba: « Speak English? » « Yes » « Come » (iesim in strada) « You go that direction achzig meters … Capisci? » « Ok, capisci, osamdeset metera napred ».

Facusem deja vreo patru sute de metri. Ne-am intors si abia atunci am vazut, deasupra unei sageti  pe care scria « Kafana » si arata spre o curte, un panou slab luminat pe care scria Зврк(= Titirezul).

Am intrat neconvinsi. Dar cand am iesit eram siguri ca am mancat cea mai buna friptura de miel de pana atunci. De fapt, n-am dat seama ca, daca mancasem vreodata inainte friptura de miel, ceea ce gustasem in acea seara trebuia numit cu totul si cu totul altfel.