Mois : octobre 2013

Surplus de viaţă


Dar iubirea este unitatea de mă­sură pentru viaţă. Cu cât iu­birea este mai mare, cu atât via­ţa este mai adâncă, mai mul­t­ă. Iubirea porneşte totdea­u­na din surplus de viaţă; iar ne­păsarea ei faţă de moarte es­te însăşi conştiinţa suve­ra­ni­tă­ţii vieţii faţă de moarte. Este un ma­re lucru pentru viaţă să nu se simtă umilită, copleşită, în­fri­cată de moarte. Atitudinea a­ceasta, de superbă sfidare a mor­ţii, nu se poate explica de­cât printr-o abundentă con­cen­tra­­re de viaţă în acest punct, prin­tr-o covârşitoare siguranţă a neînsemnătăţii morţii în faţa vieţii. Biruinţa asupra morţii se ob­ţine nu prin fuga de ea, ci prin revărsarea vieţii peste ea.

Cine nu se simte mai fericit, cu mai multă bucurie de viaţă, iu­bind? Şi cine n-a experiat veş­tejirea dorului de a fi şi de a ac­tiva, când nu are iubire faţă de nimeni? Interesul faţă de al­ţii întreţine gustul de a trăi în noi, împreună cu interesul ce ni-l poartă alţii nouă. Prin iubire trăim şi ne mişcăm şi suntem. Deficienţa de iubire roade zi de zi la temelia vieţii noastre. Da­că am avea iubire desă­vâr­şită unii faţă de alţii, n-am mai muri. Am trăi veşnic şi nu ne-am plictisi.

(Dumitru  Staniloae – Iubirea învinge moartea )

Aur e prea mult în verighete


Va spun din start ca titlul e furat de la Marius Mihalca. El nu a gasit altceva mai bun de facut decat sa plaseze acest vers dintr-un  cantec al formatiei Savoy in mijlocul unei relatari interesante despre un spectacol de opera la care s-a dus cu temerea ca ar putea fi plictisitor, dar nu a fost pentru ca era cu gnomi, uriași, zei, nimfe și oameni.

A nimerit-o atat de bine incat m-a facut sa citesc si recitesc « Aurul Rinului », doar-doar oi gasi locul de unde a scos propozitia sclipitoare despre verighete. De unde sa banuiesc ce profunzimi wagneriene ascunde cantecul « Domnisoară, domnisoară! »: « Dor in inimi este prea putin/ Aur e prea mult în verighete »

Luni veti putea citi pe Ralix.ro un articol despre dragoste si balanta puterii in cuplu.

24 de zile in Balcani (3): Studenica


Morava se formeaza prin unirea altor doua Morave: de Vest si de Sud. In bazinele celor trei e cuprinsa Serbia centrală (in toate sensurile: geografic, istoric, national, religios).

De la Kraljevo am mers in amonte pe valea Ibarului, cel mai mare afluent al Moravei de Vest. Ne-am dat seama ca tacusem pret de vreun sfert de ceas dupa ce am intrat in acest univers strict limitat de coamele muntilor, dar curgand parca la nesfarsit. Aveam senzatia ca daca as lua-o pe jos pe malul apei nu m-as mai opri si nici n-as ajunge vreodata; si probabil ca as uita sa vorbesc sau m-as mira mereu de vorbele mele.

DSCF1753In aceasta atmosfera, mi s-a parut ca indicatorul pentru manastirea Studenica a aparut pe neasteptate. Am mers 11 kilometri (mult) deasupra vaii Studenica, intr-un peisaj nevirgin (si nu ma refer doar la soseua bine asfaltata, ci si la carierele de marmura, exploatate de aproape o mie de ani), dar in care splendoarea domina macularea.

Despre manastire n-o sa va spun ceea ce puteti afla si singuri. Ceea ce m-a impresionat a fost contrastul dintre maretia, eleganta si forta marmurei  si frumusetea linistita a merilor din livada de pe deal. ceasContrast care imi dadea, paradoxal, senzatia de armonie si siguranta.DSCF1758

Merele erau in pârga iar ceasul solar indica ora a zecea a zilei de vara tarzie (ceasul al patrulea dupa amiază).

24 de zile in Balcani (3): Inima rurala a Serbiei


Cand am luat-o spre nord pe autostrada Niš – Belgrad, mi-a venit in minte că drumul cel mai scurt spre Muntenegru ar fi fost exact in sens invers, numai că ar fi trecut prin Kosovo. Personal, cred ca avertismentele in legatura cu siguranta fizica a turistilor sunt exagerate, dar atunci cand a trebuit sa ma gandesc in termeni de sicane, imprevizibilitati si abuzuri care se pot ivi intr-un asemennea teritoriu in care mustul inca fierbe, mi-am zis ca mai bine ocolim.

(Nu mai fusesem in Kosovo, dar in Albania mi s-a intamplat, in urma cu 8 ani, mie si tuturor celor care eram la acea ora la punctul de frontiera de pe aeroportul « Maica Tereza » din Tirana, sa ni se ceară câte 10 euro ca « taxă de iesire din Albania »!)

Tot pe autostradă m-am gandit ca nu am intrebat-o pe mamaie de la Piatra daca stie de unde anume din Serbia veniseră bunicii sau străbunicii ei. Povestea pe care am auzit-o la scoala despre « noi suntem aici de 2000 de ani » nu trebuie sa o luati chiar literal: majoritatea localitatilor din Oltenia au fost depopulate si repopulate de mai multe ori in ultimul sfert de mileniu, asa ca stramosii oricarui oltean au venit din multe locuri.

Улаз у ВрбуDe altfel, cand am iesit de pe autostrada si am luat-o pe un drum national spre Kraljevo, peisajul chiar imi amintea de Oltenia cea mai dinspre munte. Zona aceasta este chiar centrul geografic al tarii si pastreaza inca amintirea faptului ca Serbia a renascut in secolul XIX ca stat taranesc (pana si Karagheorghe, primul domnitor, avea origini taranesti).

Ajungem fara incidente la Kraljevo, prin care trecem repede pentru ca este programat ca etapa la intoarcere. De fapt, avem un traseu in forma de 8, iar Kraljevo este singurul punct prin care vom trece de doua ori.

Fado de Pessoa


Un fado pessoan/ Într-un cartier din Lisabona/ Un poem lusitan/ În cuvintele lui Camões/ Un pescăruș pe pământ/ Un subiect predicat/ Un port uitat/ Un vapor ancorat//

Vantul duce/ Doar  vorbe/ Pastrează-ti in piept/ Ingenuitatea//Figură de stil/ Vocea ta în arcul/ Unui vers deja risipit/ In privirea lui Pessoa//

O frază perfectă/ Și un sărut prelungit/ O ușă deschisă/ Lasă să treacă miros de păcat/ O chitară cu cu pană/ Auzită  în prag/ Într- un oras elegant cu vedere la chei//

Leva-as o vento/ Meras palavras/ Guarda no peito/A ingenuidade//

Figura de estilo/ Tua voz na proa/ De um verso já gasto/ No olhar de Pessoa//

Leva-as o vento…

Pentru că nu am ajuns azi la concertul Anei Moura (timisorenii o pot vedea poimâine, 5 octombrie, la Teatrul National), am ascultat cateva fado si am tradus unul (Fado de Pessoa). Il puteti asculta aici. Bonus : Ate ao Verao.

O regină care nu iubea aurul


... Si care intelegea că oamenii sunt adevarata bogatie.

Am reblogat pe Regatul României articolul Carmen Sylva: “Carpaţii ascund şi astăzi comori de aur”, publicat de Silvia Irina Zimmermann pe un foarte interesant blog bilingv (în germană si română) dedicat Reginei Elisabeta a României (http://sylvaregina.wordpress.com)

File:Regina Elisabeta - Foto05.jpg

Iar dacă ne-am bucurat de Festivalul Enescu, sa-i multumim si pentru asta reginei care căuta si se ingrijea de aurul din oameni. Enescu a fost Enescu si datorită Reginei Elisabeta. Si Enescu si-a recunoscut fără echivoc această datorie: Poema Română isi atinge maiestuos finalul încorporând organic Imnul Regal (puteti asculta aici)

Treburi de femeie, muncă de bărbat


« A fost odată ca niciodată o tânără persoană pe nume Scufiţa Roşie, care trăia cu mama ei la liziera unei păduri vaste. Într-o bună zi, mama ei o rugă să ducă un coş încărcat cu fructe proaspete şi nişte apă minerală la domiciliul bunicii ei, nu pentru că asta ar fi fost treabă de femeie – nu, Doamne fereşte -, ci fiindcă făcea astfel un gest generos, care stimula dezvoltarea sentimentului de apartenenţă la comunitate.” (James Finn Garner – Poveşti corecte politic de adormit copiii)

Mai mult despre povesti si stereotipurile de gen am scris pe Ralix.ro – aici.

Frauda nu e ecologica


Frauda stiintifica. Cea cu incalzirea globala.

Timp de un deceniu incalzirea globala devenise o dogma. Daca schitai un zambet sceptic nu puteai fi decat fie un ignorant, fie unul platit de marile trusturi petroliere.

Apogeul a fost atins in 2007, cand  Al Gore a prezentat lumii documentarul An Inconvenient Truth (Un adevar incomod), un documentar in care ursii polari ne aratau pentru ultima data o fata melancolica inaintea disparitiei, banchiza se topea la picioarele lor, oceanul crestea si insule din Pacific dispareau pentru totdeuna sub ape.

Si, bineinteles, temperatura crestea … si crestea … si crestea…

In decembrie 2007 Gore a luat Premiul Nobel pentru Pace (impreuna cu un comitet al carui nume nu vreau sa mi-l amintesc), iar in decembrie 2008 am stiut ca in acel an temperatura medie nu a crescut, ci a scazut.

De fapt, domnii nobelizati stiau prea bine, inca din 2007, ca temperatura in ultimii 20 de ani variase in ambele sensuri si ca temperatura record din 2007 era aceeasi cu cea din 1998.

Iar povestea cu cresterea nivelului oceanelor prin topirea banchizei era totusi o gafa de clasa a VI-a, pentru care nu era nevoie de experimente complicate: sa fi pus un cub de gheata intr-un pahar si sa vada ce se intampla cu nivelul apei prin topirea ghetii.

Numele a fost schimbat fara preaviz: noul cuvant de ordine este « schimbari climatice  globale ». Se incapatineaza sa pastreze abordarea « globala ». Desigur se incapataneaza in continuare sa sustina  si ca teoria incalzirii globale e in esenta corecta.

Desi ursii polari prospera si si-au extins habitatul. Desi Nauru nu a diparut sub ape. Desi in vara aceasta banchiza s-a topit mult mai putin ca de obicei. Desi temperatura medie anuala nu a mai atins maximul din 2007.

Ce-ar fi sa coboram din stratosfera teoriilor globale, pe pamantul de langa casa?  Care are nevoie de comunitati responsabile, nu de salvatori globali.