Cand am luat-o spre nord pe autostrada Niš – Belgrad, mi-a venit in minte că drumul cel mai scurt spre Muntenegru ar fi fost exact in sens invers, numai că ar fi trecut prin Kosovo. Personal, cred ca avertismentele in legatura cu siguranta fizica a turistilor sunt exagerate, dar atunci cand a trebuit sa ma gandesc in termeni de sicane, imprevizibilitati si abuzuri care se pot ivi intr-un asemennea teritoriu in care mustul inca fierbe, mi-am zis ca mai bine ocolim.

(Nu mai fusesem in Kosovo, dar in Albania mi s-a intamplat, in urma cu 8 ani, mie si tuturor celor care eram la acea ora la punctul de frontiera de pe aeroportul « Maica Tereza » din Tirana, sa ni se ceară câte 10 euro ca « taxă de iesire din Albania »!)

Tot pe autostradă m-am gandit ca nu am intrebat-o pe mamaie de la Piatra daca stie de unde anume din Serbia veniseră bunicii sau străbunicii ei. Povestea pe care am auzit-o la scoala despre « noi suntem aici de 2000 de ani » nu trebuie sa o luati chiar literal: majoritatea localitatilor din Oltenia au fost depopulate si repopulate de mai multe ori in ultimul sfert de mileniu, asa ca stramosii oricarui oltean au venit din multe locuri.

De altfel, cand am iesit de pe autostrada si am luat-o pe un drum national spre Kraljevo, peisajul chiar imi amintea de Oltenia cea mai dinspre munte. Zona aceasta este chiar centrul geografic al tarii si pastreaza inca amintirea faptului ca Serbia a renascut in secolul XIX ca stat taranesc (pana si Karagheorghe, primul domnitor, avea origini taranesti).

Ajungem fara incidente la Kraljevo, prin care trecem repede pentru ca este programat ca etapa la intoarcere. De fapt, avem un traseu in forma de 8, iar Kraljevo este singurul punct prin care vom trece de doua ori.