Romanul « O dimineaţă la vânătoare », de Ligia Ruscu, e senzaţional. A apărut în vara aceasta şi se poate spune că este un dublu debut – al autoarei (care, la 47 de ani, intră în literatură cu o lovitură de maestru) şi, deşi vi se va … Continuer la lecture de Un roman cum nu mai avem altul
… al Dunării … nealbastre. Dacă vrei o oază de spaţiu-timp liniştit, la 20 de kilometri la sud de Giurgiu poti gasi una: zona parcului natural Rusenski Lom. Râul Lom nu e nici verde, nici albastru, nici în vreo altă culoare « poetică ». E mâlos. E … Continuer la lecture de Lom, ultimul afluent de dreapta…
Azi a murit Adolfo Suarez. Suferea de peste un deceniu de de boala Alzheimer. Nu-şi mai amintea că a fost prim-ministru al Spaniei.
Istoria însă nu-l va uita atât de repede, pentru că el a fost cel care a condus primul guvern democratic al Spaniei de după moartea lui Franco, tot el fiind cel care a reuşit să negocieze o tranzitie paşnică spre democratie.
Adolfo Suarez a fost desemnat să formeze guvernul (de către regele Juan Carlos, care a făcut atunci un pariu riscant, dar care s-a dovedit câştigător) pe când avea doar 43 de ani. A fost 5 ani prim-ministru. S-a retras din viaţa politică înainte de 60 de ani, având asigurate respectul şi recunoştinţa concetăţenilor.
Oamenii îl recunoşteau şi îl aplaudau pe stradă. Au continuat să facă asta şi dupa ce au aflat că nu-şi amintea că a fost prim-ministru. Pentru că inima n-are nevoie de cuvinte pentru a-şi aminti. Şi nu doarme nicidată.
Suarez îl cita pe Antonio Machado chiar şi în discursurile politice. O să pun aici un Machado în amintirea lui Adolfo Suarez.
A adormit inima mea?
A adormit inima mea?
stupii viselor mele
nu mai lucrează? A secat
apa la moara gândirii,
roata se-nvârte în gol,
plină de umbră?
Nu, inima mea nu doarme.
E trează, trează.
Nu doarme, nici nu visează; priveşte,
cu ochii limpezi deschişi,
semne îndepărtate şi ascultă
pe ţărmurile marii tăceri.
Cand am luat-o spre nord pe autostrada Niš – Belgrad, mi-a venit in minte că drumul cel mai scurt spre Muntenegru ar fi fost exact in sens invers, numai că ar fi trecut prin Kosovo. Personal, cred ca avertismentele in legatura cu siguranta fizica a turistilor sunt exagerate, dar atunci cand a trebuit sa ma gandesc in termeni de sicane, imprevizibilitati si abuzuri care se pot ivi intr-un asemennea teritoriu in care mustul inca fierbe, mi-am zis ca mai bine ocolim.
(Nu mai fusesem in Kosovo, dar in Albania mi s-a intamplat, in urma cu 8 ani, mie si tuturor celor care eram la acea ora la punctul de frontiera de pe aeroportul « Maica Tereza » din Tirana, sa ni se ceară câte 10 euro ca « taxă de iesire din Albania »!)
Tot pe autostradă m-am gandit ca nu am intrebat-o pe mamaie de la Piatra daca stie de unde anume din Serbia veniseră bunicii sau străbunicii ei. Povestea pe care am auzit-o la scoala despre « noi suntem aici de 2000 de ani » nu trebuie sa o luati chiar literal: majoritatea localitatilor din Oltenia au fost depopulate si repopulate de mai multe ori in ultimul sfert de mileniu, asa ca stramosii oricarui oltean au venit din multe locuri.
De altfel, cand am iesit de pe autostrada si am luat-o pe un drum national spre Kraljevo, peisajul chiar imi amintea de Oltenia cea mai dinspre munte. Zona aceasta este chiar centrul geografic al tarii si pastreaza inca amintirea faptului ca Serbia a renascut in secolul XIX ca stat taranesc (pana si Karagheorghe, primul domnitor, avea origini taranesti).
Ajungem fara incidente la Kraljevo, prin care trecem repede pentru ca este programat ca etapa la intoarcere. De fapt, avem un traseu in forma de 8, iar Kraljevo este singurul punct prin care vom trece de doua ori.
Râu cu meandre:
reflectată pădure,
verde multiplu
Urmaream azi emisiunea Questions pour un champion (emisiune concurs pe care o iubesc de peste doua decenii, dar ajung sa o vad din ce in ce mai rar!); campionul en-titre avea o pasiune mai putin obisnuita: colectiona caramizi. Avea cateva mii de caramizi diferite.
Am asistat la o noua victorie a inginerului agronom din Avignon, care a dovedit, pe langa stapanirea clasificarilor zoologice si botanice, si o buna cunoastere a istoriei si mitologiei antice. M-am gandit ca i se potriveste colectionarea de caramizi: un material de constructie preferat al altor epoci, care vor fi uitate la fel de profund precum numele fiilor regelui Troiei (pe care concurentul le-a stiut, spre stupoarea tuturor!).
Fiind Sf. Ilie, m-am hotarat sa caut urme de caramida pe strada Mr. Opris Ilie. Si am gasit doar ce vedeti in poza de mai sus. In rest, beton, ciment si piatra falsa. Strada cu pricina se reduce azi la mai putin de jumatate din lungimea sa initiala, restul fiind inghitit de doua randuri de blocuri masive.
Cat despre numele strazii, am banuit multa vreme ca e vorba de un erou din primul razboi mondial (mai ales ca statia de tramvai este in dreptul unui cimitir militar). Astazi am aflat ca ma inselam. Fiul sau, Stefan, a fost combatant in ambele razboaie mondiale. El insa a fost inginer de cadastru si a contribuit decisiv la nasterea cartierului Bellu. Si iata ca povestea mea de Sf. Ilie se incheie rotund: tot cu un inginer al pamantului, de asta data urban.
Cat de multa uitare pot sa acopere numele strazilor am aflat citind aici (paginile 3 – 8) o istorie a cartierului in care stau de 13 ani. Domniile voastre stiti pe ce strada locuiti?
Am scris anul trecut (aici) despre o carte a domnului profesor Boia pe care nu am citit-o: De ce este România altfel?.
Saptamana aceasta am recitit Pentru o istorie a imaginarului, scrisa in franceza in urma cu 15 ani, si mi-am dat seama ce era fundamental disonant in De ce este România altfel?: autorul trateaza in registrul realului (România este altfel), ceea ce tine de domeniul imaginarului (despre România se spune că, …se crede că; România pare că ). Diferenta pe care chiar Lucian Boia o ilustreaza, cu numeroase exemple, in Pentru o istorie a imaginarului.
Pentru o istorie a imaginarului e o carte supla, dar condensand multa informatie (si nu rareori luata de pe carari mai putin batatorite), e bine sistematizata fara a deveni arida, e adesea provocatoare, fara a fi insa extravaganta.
Cateva extrase aici
« Din nou se făcu linişte. Oamenii care aşteptaseră să se facă linişte pentru a da semnalele de atac şi oamenii pregătiţi ca la momentul convenit să se avânte spre poziţiile româneşti părură, pentru un moment, a se îneca în linişte. » (Vasili Grossman – Viată si destin, p.667)
In acele linii ale Armatei a 3-a române se aflau si bunicul meu Ilie si unchiul Mărin, fratele bunicii Olga. Citind cartea lui Vasili Grossman, Viată si destin, mi-am dat seama, cu stupoare, ca nu avem in literatura română nici o pagină de roman care sa evoce cea mai mare si mai tragică bătălie data vreodată de armata română: bătălia de la Cotul Donului.
« Două ciocane , fiecare de citeva milioane de tone de metal si sânge viu, omenesc – cel din nord si cel din sud -, asteptau semnalul.
Primele au pornit la ofensivă trupele amplasate la nord-vest de Stalingrad: pe 19 noiembrie 1942, la orele sapte si treizeci de minute dimineata, de-a lungul liniei frontului de nord-vest si a frontului de pe Don a inceput o puternică pregatire de artilerie care a tinut optzeci de minute. Valul de foc s-a pravalit asupra pozitiilor de luptă ocupate de unitati din Armata a 3-a română. » (p.663)
80 de minute de pregatire de artilerie… Si totusi…
« Bateriile româneşti care nu fuseseră neutralizate prinseră viată una după alta si acum executau din adancime foc sustinut înspre limita anterioara » (p.668)
Cele 8 minute din titlu sunt o legenda de razboi sovietica, relatata de Grossman in fictiunea lui atat de realista: tancurile ar fi trebuit sa plece la atac la 8 si 50 de minute, dar, in fata neasteptatei riposte de artilerie a românilor, comandantul sovietic amana cu 8 minute aplicarea ordinului ferm al lui Stalin (caruia nu-i pasa de cele cateva sute de morti in plus). 8 minute in care bateriile românesti au fost neutralizate, fiindu-le acum cunoscuta pozitia. Intr-un fel, in acea zi, artileristii români au fost primii care s-au expus inamicului. Dar despre frica, dragostea sau curajul lor nu a scris nimeni asa cum scrie Grossman despre ai săi:
« Cât de chinuitor, de groaznic e să te ridici in picioare în fata mortii, sa nu te feresti de moarte, să alergi in întâmpinarea ei. Ce cumplit e sa mori încă tinerel. Ai vrea să trăiesti, să mai trăiesti. Nu există pe lume dorintă mai puternică decât dorinta de a păstra viata cea tânără, încă atât de putin trăită. Aceasta dorinta nu se află în gânduri, ea e mai puternică decât gândul, dăinuind în suflare, în nări, ea este în ochi, în muschi, în hemoglobina din sânge, care devorează cu lăcomie oxigen. Este într-atât de imensă, incât nu poate fi comparată cu nimic, nu poate fi masurată. Înfricosător. E înfricosător momentul acela dinainte de atac. » (p. 668)
Bunicul Ilie si unchiul Mărin s-au intors de la Cotul Donului. Alti 150 000 nu s-au mai intors si nici numele lor nu a fost pomenit nicaieri timp de mai bine de 40 de ani. A fost o tragedie in cel mai strict sens al cuvantului: oamenii si-au facut datoria, cu cinste, dar intr-o piesa pe care au lasat-o pe mana unor genii bezmetice.
Săptămâna aceasta am luat o carte doar pentru că mă interesa subiectul, dar nu aveam mari asteptări în legatură cu scriitura. Numele autorului – Horia Stancu – imi era complet necunoscut. Romanul se intitulează Fanar, iar, de pe coperta IV, Nicolae Manolescu m-a incurajat să cumpăr cartea cu urmatoarele cuvinte:
» Nimic nu izbuteste mai bine autorul decat scena de culoare, bazarul de oameni, descrierea strazilor din Istanbul sau Bucuresti, a hanurilor, a crâşmelor, aratarea vietii porturilor si a pescarilor. In acestea nu e pur si simplu culoare istorica: nici o documentatie nu ar fi putut tine locul spiritului de observatie. »
Am cumparat deci cartea, insa nu am fost initial prea grabit deschid volumul de aproape 600 de pagini. Imi ziceam ca va fi o placuta trecere de vreme in vreo zi cu ploaie. A stat doua zile uitata printr-o geanta, de unde am luat-o alaltaieri, cand am avut un ragaz neprevazut (doua consultatii au fost reprogramate din cauza traficului).
A fost dragoste la prima vedere. Nu am terminat-o inca, dar nu poate fi decat savuroasa si in urmatoarele 300 de pagini. E incredibil cate personaje vii si credibile stapaneste autorul, si cat de usor te poarta de la Stambul la Bucuresti si apoi in Alexandria Egiptului. Iar scriitura e alerta, frumoasa si captivanta.
[mai mult – aici]
DAN GHENEA 