Aparea in cate o dupa-amiaza cu vreme frumoasa cu un pachet de unt. 87, 88, 89 erau ani in care untul era marfa rara. Unchiul Mitică era instiintat de vânzătoarele de la alimentarele din cartier cand se aducea unt. Fusese diplomat in tinerete, dar usurinta lui de a lega relatii se datora mai degraba naturii sale deschise si generoase. Din cand in cand isi continua obisnuita plimbare prin Cotroceni pana la garsoniera unde stateam, intr-un bloc pe langa Politehnica.
Eram student la medicina si am observat ca venea de fiecare data dupa ce participa la sedintele Asociatiei pentru Istoria Medicinii; de ani de zile era, probabil, cel mai constant participant – era felul lui de a tine vie amintirea fratelui mort cu multe decenii in urma (odata a venit foarte incantat ca audiase o prezentare in care fusese mentionat si doctorul Constantin Nicola). Discutia pleca de la istoria medicinii si ajungea, inevitabil, la perioada interbelica; eram nerabdator sa il provoc sa povesteasca si din amintirile lui de diplomat. O facea cu parcimonie, apoi revenea in prezent, interesandu-se despre vestile pe care i le puteam da despre alti membri ai neamului. Traia in prezent si nu facea caz de trecut. Desi mie mi se parea spectaculos trecutul.
Belgrad in 1939, cu Gafencu la Moscova in acelasi an, o promovare rapida la Ankara in 1940, apoi inca una la Berlin, unde il gaseste 23 august 1944. Ministrul Romaniei la Berlin le cere membrilor legatiei sa semneze o declaratie de fidelitate fata de al III-lea Reich; membrii legatiei care refuza sunt internati intr-un lagar in Bavaria. Dupa ce sunt eliberati de britanici, care ii transfera intr-un lagar de refugiati in Italia, unchiul Mitică are posibilitatea sa opteze intre emigrarea in Canada si intoarcerea in Romania.
Se intoarce in România in 1946, lucreaza din nou in Ministerul de Externe, este decorat de Regele Mihai cu Ordinul Coroana României.
Apoi pierde totul. Totul in afara de generozitate. Nimeni nu l-a putut face vreodata sa creada ca are prea putin pentru a darui. Fara sa astepte rasplata.
Pentru mine, unchiul Mitică a ramas definitia completa a generozitatii: a te gandi la celalalt si la nevoile lui concrete si a oferi cu discretie ajutorul cel mai potrivit cu puterile tale si cu nevoile lui.
“M-am gandit sa te-ntreb: ai nevoie de niste unt? (si scotea deja pachetul de unt din sacosa) … Ca nu prea se gaseste.” Dupa ce acceptam pachetul, ma intreba din nou: “Daca mai gasesc, sa-ti iau si tie?”
Acel pachet de unt era felul lui de-a spune ca singurul timp real e prezentul si ca faptele bune pot fi facute doar in acest timp.
DAN GHENEA 
„Am văzut ceva neaşteptat: un om milos care mulţumea cerşetorului că-i primise dania. În fond, avea dreptate s-o facă. Fiindcă binefăcătorul există prin cel care primeşte. Cât de recunoscător trebuie să fie medicul bolnavului pe care l-a vindecat! Nu se ştie cine dă şi cine primeşte.”
Constantin Noica, Jurnal filozofic,Humanitas 2008
Datorită profesiei pe care o am, din când în când mi-se iveşte ocazia de a face ceva în plus, de a ajuta un pic. O fac pentru că gestul meu mă bucură pe mine, îmi dă o senzaţie de mulţumire, o stare de bine ce cu greu poţi să o încerci prin alte mijloace, şi apoi mă bucur şi de bucuria lui, a omului pe care am putut să-l ajut. Însa de cele mai multe ori omul se simte dator, doreşte să-mi întoarcă favoarea cumva şi neavând cum se întoarce cu o mică atenţie, cum e obiceiul şi eu de fiecare dată am acelaşi răspuns: „Vă mulţumesc mult, dar dacă aş lua ceva răsplata mea ar fi mai mică”, majoritatea rămân un pic pe gânduri, preţ una două secunde, apoi mă lasă în pace, mă cred un pic ciudat, dar după un timp înţeleg poate, de ce i-am refuzat.
Odată s-a întâmplat, să nu fiu luat în seamă, era un om mai dintr-o bucată, şi după ce i-am zis a continuat sa insiste şi atunci i-am spus că nu mă simt bine să iau, iar el: „lăsaţi domnu’ e o sticlă, după ce o beţi sa vedeţi ce bine vă simţiţi”. Am rămas perplex şi nici azi nu ştiu de-o fi avut omul dreptate sau eu sunt un pic ţicnit!
foarte frumos articolul domnule doctor.