Am fost la lansarea cărţii despre care v-am pomenit acum câteva zile – Demonul amiezii, de Andrew Solomon.

Vorbitorii au tinut parcă dinadins să ocolesca exact domeniul lor de competenta – psihiatrul a vorbit mai mult despre literatură, iar scriitorul a dat niste sentinte diagnostice foarte tranşante.

Despre « managerul cultural », ce sa mai zic: a vorbit mai mult despre sine, la superlativ. A zis si despre Solomon ceva tot la superlativ, dar tare ciudat: ca e atât de profund că ea nu e sigură că l-a înţeles cu adevărat. Si nu mi-e clar ce fel de management cultural a facut daca nu l-a convins pe « Andrew » sa vina la lansare, când autorul însuşi i-a zis că originea tatalui sau (« de undeva din Moldova ») e foarte importanta pentru el.

Oricum, discursurile fiind lungi şi imprecise, am avut timp sa citesc multe pagini din cartea în discuţie. Şi am constatat că prima impresie a mea a fost greşita: stilul e destul de lemnos si « corect politic », iar citarile sunt cam din auzite.

Paginile citite nu m-au convins nici macar că Solomon este un jurnalist cu stil. Iar daca aş fi mai avut vreun dubiu, prezentarea făcută cărţii mi l-ar fi spulberat. Lansarea a fost, de fapt, o scufundare. Demonul plictiselii a scufundat Demonul amiezii.