Văd un articol care se intitulează Până unde mergem cu compromisul în cuplu şi răspund imediat, în gând: « Cât mai departe! »

« Compromis e un cuvânt frumos »

Când spun asta (şi am des ocazia să o spun) sunt întâmpinat de fiecare dată de priviri nedumerite, contrariate. Omul tocmai spusese că întelege că în viaţă trebui  să faci şi compromisuri (şi avusese doar o uşoară grimasă de neplăcere la pronunţarea cuvântului « compromisuri »). Acum se întreabă poate dacă nu îl iau peste picior. Aşa că mă grăbesc să adaug:

« La origine, compromis însemna promisiune făcută împreună, promisiune reciprocă ».

Era, de fapt, chiar o promisiune solemnă. Avea două aspecte:

• a promite reciproc că fiecare va face anumite lucruri în beneficiul celuilalt
• a promite reciproc că ne vom supune judecăţii unui arbitru în cazul unor litigii

Aşadar nu e ceva de genul « mai las eu de la mine, mai laşi tu de la tine », ci cu totul altceva: « eu te ajut pe tine, tu mă ajuţi pe mine ».

Cum a ajuns compromisul să fie asociat cu dezonoarea, pierderea, deteriorarea nu mi-e clar. Poate mă ajută cineva mai  învăţat în materie de destin al cuvintelor.