Cand m-am trezit, se facea ca era maine. De fapt, nu prea stiam precis cum sa-i zic. Era ca si cum as fi ajuns inaintea tuturor in ziua care incepea dupa noaptea pe care n-o dormisem. Sau poate ca tocmai dormeam si asta era unul dintre acele vise mai reci decat o dimineata limpede de iarna?

Si totusi… Toate lucrurile tocmai se intamplasera. Imi aminteam vag ca deja imi bausem cafeaua de maine dimineata. De fapt, imi aminteam ca voi spune “O cafea ar fi minunata, multumesc”. Minunata? Ce vrea sa spuna oare cuvantul asta? Cum se potriveste el cu o ceasca goala si cu ideea, care se va fi racit deja, ca da, sigur, ceea ce voi bea din aceasta ceasca a fost cafea?

Nu-mi era clar ce erau toate aceste nume din mintea mea – Francisca, Luiz, Alienor, Igor, Frederica… Stiam precis ce va spune fiecare, mai bine zis rasunau in mintea mea cuvintele pe care ei nu le spusesera inca, pentru bunul si simplul motiv ca erau cu totii inca in ziua de ieri. Doar eu ajunsesem in ziua de maine…

Ieri… Adesea imi spusesem ca imi va fi intotdeauna foarte greu sa inteleg timpul trecut.. Perfect simplu, perfect compus, mai mult ca perfect, imperfect – atatea timpuri despre lucruri despre care va fi intotdeauna greu de spus daca se intamplara, daca s-au intamplat ieri sau alaltaieri, daca se intamplasera inainte sa fi venit un viitor in trecut, daca se intamplau din cand in cand in trecuturi imprecis amestecate…

Maine parea insa un loc in care aceste patru fluvii ale trecutului se uneau nascandu-se… Si intrebarea era: cum va fi ziua de ieri?

(va urma)