(continuare la Empatie si apatie)

Asa cum am spus in episodul trecut, prima viata a cuvantului empatie se incheie odata cu secolul al IV-lea al erei crestine. In 397, Sf. Augustin in De Doctrina Christiana, foloseste deja, rar, de altfel,  un alt concept de empatie. Comentand parabolele hristice descrie un mod de operare inedit al empatiei, specific crestin: imitatio Christi. Adica vad in celalalt pe Isus Hristos insusi si actionez asa cum mi-a aratat Hristos  prin cuvant si exemplu. Legatura directa intre doua persoane pe care o descria termenul originar devine triangulara. Empatheia apare pentru ultima data in varianta augustiniana, apoi dispare din curentul principal al discursurilor filosofice pentru 15 secole.

Reapare in 1903 in varianta germana Einfühlung, definind o experienta estetica. Theodor Lipps preluase, de fapt, un termen creat pe la mijlocul secolului al XIX-lea de F.T. Vischer si folosit pentru prima oara in scris de fiul sau, Robert Vischer, in 1873. Desi foloseste termenul in sensul dat de Vischer (i.e., proiectie a emotiilor proprii intr-un obiect artistic), Lipps il incadreaza intr-un context mai larg, de filosofie a spiritului; in plus el are o influenta recunoscuta asupra unor personalitati care vor marca dezvoltarea psihologiei si psihoterapiei, inclusiv Freud. Nu in ultimul rand cartea lui Lipps, Aesthetik, publicata in 1903, este tradusa la scurt timp, in 1909, in engleza; pentru a traduce Einfühlung, Edward Titchener opteaza pentru “empathy”; termenul se intoarce in anii ’20 in germana, ca empathie, dar ăsta va fi inceputul celei de-a treia vieti. In aceasta prima renastere sensul empatiei este mai apropiat de cel din greaca noua “a fi purtat de o patima (pasiune)”.  Celalalt este un simplu vehicul de extindere a eului.