21 septembrie 1996. Principesa Margareta a României poartă la nunta sa voalul pe care mama sa, Regina Ana, l-a purtat la cununia cu Regele Mihai. În 1948 nunta a avut loc la Atena, Regele fiind exilat din ţara sa de republica sovietică instaurată de Armata Roşie. Nunta Principesei Margareta are loc tot într-o biserică grecească, tot în exil.

Cât de mici am fost în ziua aceea! Mă uit, după 18 ani, înmărmurit, cum spune Principesa, în ziua nunţii ei: « E păcat că nu ne putem căsători în România », iar mai apoi « Sunt emotionată şi sunt fericită… e foarte profund acest sentiment pentru mine … m-am căsătorit şi cu ţara mea ».

http://www.youtube.com/watch?v=1PdzW5Fv-1Y

În ziua aceea am fost mici, foarte mici. Suflete mici. Ce fel de ţară e aceea care nu-i permite regelui său să îşi cunune fiica într-una dintre catedralele ctitorite de el sau de înaintaşii săi? Ca o paranteză, ştiţi ca regele Carol I a ctitorit cam tot atâtea biserici (ortodoxe) ca şi Ştefan cel Mare? Ce fel de biserică e aceea care tace când se întâmplă ca regele pe care ar trebui să-l primească pe uşile împărăteşti să fie socotit persona non grata de conducători care n-au niciun Dumnezeu? Şi ce fel de popor e acela care înghite minciuna că regele ar tulbura ordinea publică, atunci când a văzut deja cu ochii lui ce pace poate aduce Regele – cele trei zile din 1992 fuseseră poate singurele zile de pace adevărată din toti anii « 90!?

Am fost mici, foarte mici. Am fost cântăriţi şi am fost găsiţi prea uşori. Întrebarea e: în 18 ani am înţeles ceva, sau putem fi minţiţi şi ne minţim la fel de uşor?