1. Cum acord atenţie copilului?
i) Mai multă atenţie atunci când are probleme, predominant pentru rezolvarea problemelor şi predominat atentie negativă (adica pun în evidenţă ce nu face, nu ce face)
e) Sau copilul stie ca se poate baza pe interesul şi atenţia mea pentru o gamă largă de interacţiuni, pentru un interval previzibil de timp (deci nu e nevoie sa facă lucruri ieşite din comun pentru a obţine mai mult timp) şi anticipează o interacţiune predominant pozitivă (surâs, îmbrăţişări, mângâieri, interes pentru realizările lui)?
2. Cum vorbesc cu copilul?
i) Îl laud rar? Îl critic des? Îi ţin lungi predici despre cum ar trebui să se comporte?
e) Sau copilul primeşte laude specifice chiar şi pentru mici reuşite (« îmi place cum ai desenat căsuţa », nu « bravo, eşti foarte talentat », dar nici « nu e mare lucru să desenezi o casă, o să zic bravo când vei şti să desenezi ca lumea şi floricelele ») şi primeşte sugestii utile şi si sprijin pentru pasul următor, nu o lista lungă de cerinte la care, de altfel, nici nu mai e atent după primele minute de tiradă moralizatoare?
3. Cum recompensez copilul?
i) Doar pentru reuşitele ieşite din comun? Fără motiv şi fără legătură cu ce face copilul, doar pentru că mă simt bine dispus?
e) Sau copilul poate învăţa din modul în care daţi recompensele că sunt unele lucruri care se pot petrece diferit în funcţie de ce face sau nu face el? (recompensele rare, indiferent cât de dorite, nu au decât şanse foarte mici să genereze această învăţare, spre deosebire de recompensele mici şi frecvente, proporţionale cu succesul obţinut de copil, dar calibrate şi în funcţie de posibilitatea mea de a le oferi coerent, consistent şi previzibil)
DAN GHENEA 
mulțumesc! am mai învățat ceva.
Iată-mă, din nou, nedumerită! Ce anume recompensează un părinte?
Un comportament pe care vrea sa-l intareasca.
Vrea sa il intareasca fiindca il considera bun si sa il descurajeze in caz contrar. Practic, parintele se valideaza/invalideaza pe el insusi intr-un nesfarsit joc de-a rasplata si pedeapsa.
Ati vizitat Parisul. Si eu l-am vizitat. Dumneavoastra l-ati perceput intr-un fel, eu in alt fel. Parisul este un oras neutru, caruia i se ataseaza niste etichete subiective: frumos, romantic, murdar, galagios, spiritual, cosmopolit, traditional, spectaculos, etc. Fiecare il vede il felul lui. Acest lucru este valabil si cand vine vorba despre realitate. Ea este neutra, iar noi ii atribuim valente pozitive sau negative in functie de factori multipli. O zi ploioasa este, pentru o persoana, minunata si deprimanta pentru o alta. Asadar, de unde siguranta adultului atunci cand ii spune copilului ce este bine si ce este rau? Nu ar fi mai corect sa incurajam copilul sa gandeasca, sa realizeze singur care sunt consecintele unui lucru, sa isi contureze singur relatia cu realitatea? De ce sa i-o dam noi mostenire?
Nu cred in recompense si in pedepse. Cred in datoria parintelui de a-si lasa copilul sa descopere lumea, de a-si pune intrebari si de a-i fi alaturi cu o parere: « Eu asa cred ca este bine. Putem face si altfel. Consecintele sunt acestea in primul si in al doilea caz. Tu ce crezi? » in loc de « Asa TREBUIE. »
Dumneavoastra, ca adult, aveti nevoie de recompense?
Pentru ca si eu am fost conditionata in acest sens, da, am avut pana de curand. Recompensa muta satisfactia in exterior si creeaza asteptari nerealiste de la ceilalati. Inveti, de mic, ca faci ca sa primesti. Cand nu primesti, te victimizezi, te deprimi.
Fac un lucru pentru ca simt ca este bine sa il fac. Ce recompensa mai trebuie pe langa satisfactia intrinseca a lucrului bine facut? Daca celalalt apreciaza ce am facut si vrea sa imi dea ceva in schimb, este fix treaba lui, nu a mea.
Si cum stiti ca e bine?
Faptul ca celalalt va da ceva, ca apreciere, conteaza totusi pentru dumneavoastra?
Bineinteles. Dar inteleg doua lucruri:
1. Ca o face, in primul rand, pentru el. Poate nimic altceva nu ne face mai impliniti decat actul de a darui.
2. Darul, venit din apreciere, este un bonus, nu este obligatia celuilalt. Eu am deja satisfactia lucrului bine facut, darul celuilalat vine sa o amplifice, nu sa o determine.
Daca o poate amplifica, inseamna ca la inceput, in prima copilarie, a determinat-o. Si, scuzati-ma ca o spun mai abrupt, asta nu e o speculatie are niste dovezi de prima mana in spate. Dezvoltarea notiunii morale de bine depinde de un proces de modelare; copilul nu se naste cu conceptul de bine, ci il dobandeste in interactiunea cu mediul. Fiziologic si psihologic, recompensa abstracta despre care vorbiti se naste din experiente concrete care au fost suficient de coerente, predictibile si consistente pentru a crea generalizarea: binele in sine.
I
Nu stiu, simt. Cunoasterea sta, foarte adesea, in calea adevarului pentru ca vine de la un altul.
Priviti in jur. Nu exista in natura vreo specie ai carei membri sa-i pericliteze echilibrul, sa se omoare intre ei pana la extinctie. Binele si raul nu exista, sunt concepte inventate. Este ceea ce imi face placere si ceea ce ma deranjeaza. Atat si nimic mai mult. Ne nastem, ca orice specie, cu instinctul natural al supravietuirii in grup, al asigurarii echilibrului si supravietuirii grupului Stiati ca la peste 1500 de specii se manifesta comportamente homosexuale? Nu este natural, ar spune unii. Nu este ironic cum omul contesta ceva ce natura insasi a creat pentru ca scrie undeva ceva? Un copil crescut cu ideea aceasta, are sansa de a vedea corect lucrurile?
Copilul ajunge, destul de rar, in contact cu natura realitatii pentru ca deja este indoctrinat cu notiunile de bine si de rau ale parintilor, ale societatii. Este nevoie sa iti pui intrebari si prea putini o iau pe calea asta. E mai comod sa umbli pe carari batatorite.
In privinta dovezilor, am si eu una de prima mana: faptul ca am fost copil. Am fost acolo. Mai mult de atat nu cred ca imi poate oferi cineva.
Si totusi, ce aveti impotriva notiunii de recompensa? Mai ales ca sistemul neuronal care ii corespunde, si care are un rol decisiv in invatare, exista si la oameni si la soareci?
Cred ca raspunsul este continut in insasi intrebarea pe care mi-ati adresat-o. Recompensa si pedeapsa sunt instrumente de manipulare, nu de eliberare a mintii. Cineva (omul, in cazul soarecelui si adultul, in cazul copilului) doreste obtinerea unui raspuns. Va folosi stimulare pozitiva (placerea) sau negativa (frica). Doua metode, in opinia mea, trufase si limitative.
Doua metode naturale, care sunt folositoare daca tin masura si daunatoare daca intrec masura. Poate ca in experienta dumneavoastra ati intalnit numai oameni trufasi care dau recompense doar ca sa manipuleze? N-as prea crede…
Iata-ne de unde am plecat…Si cine stabileste masura aceasta buna-n toate? Ce este moderat pentru mine, altuia ii poate parea exagerat si viceversa. Faptul ca sistemul neuronal care corespunde recompensei exista si la soareci nu imi spune, totusi, nimic. Exista, cu siguranta, la multe specii si, accesandu-l, folosesti o metoda numita dresaj. Ma indoiesc ca mama-soarece il recompenseaza pe ala micu’ pentru ca a invatat cum sa fuga rapid din calea pisicii, ducandu-l in vizita la vecina de la doi, care are mereu prin casa cascaval calitatea I. Ma uit prin jur (observarea naturii este un mare profesor) si nu prea vad recompense, vad doar daruire. Soarele nu ma recompenseaza cu caldura si lumina lui, mi-o daruieste. Leoaica ii daruieste puiului protectie si notiuni elementare de supravietuire, nu il recompenseaza. In batura nu exista recompensa, nici pedeapsa. Si acolo putem afla natura realitatii, din carti aflam doar teorii si preluam concepte.
Concluzionand, recompensa presupune automat o implicare a mea in relatia celuilalat cu natura realitatii. Este suficient sa ii comunic copilului aprecierea mea pentru actiunea sau comportamentul manifestat la un moment dat, apoi ii daruiesc, independent de aceasta actiune/comportament, ce am de daruit. Eu asa as proceda.
Dar eu nu tin sa am dreptate. Aveti libertatea sa considerati ca bat campii. Ati spus ca va fi un serila interactiv pe subiectul educarii copilului, asa ca interactionez mai pe subiect, mai pe langa, cum mi-e dispozitia. Relatia cu dumneavoastra, virtuala in acest moment, este mai importanta decat o imaginara dreptate. Prin urmare, va doresc sarbatori
Sarcina parintelui este sa structureze. Nu poate sa fie « neutru ». In mod natural copilul cauta recompensa. Asa ca simpla abtinere de la a da recompense va avea un rezultat previzibil: copilul isi ia recompensele de pe unde apuca, nestructurat.
Faceti o confuzie atunci cand spuneti ca a darui e ok, iar a recompensa nu e ok. Nu e ori/ori, e si-si. Copilul are nevoie si de sprijin neconditionat si de apreciere conditionata pentru a se dezvolta. Aveti insa o scuza solida: de obicei mamele furnizeaza treisferturi din prima, iar tatii trei sferturi din cea de-a doua.
Și eu care credeam că dezbat pe acest subiect ca rezultat al unei gândiri autonome…Când colo, descopăr că mi se trage de la probleme nerezolvate cu tata. Bine ca m-am lamurit.
* serial interactiv
Sarbatori cu tot ceea ce va doriti! La fel si tie, Gabi!
Multumesc , Ramona !( si inca nu stiu daca tot ceea ce ne dorim e si bun pentru noi )
Imi place sa va citesc , mai ales de sarbatori . Ma gandesc , adeseori , cu drag la voi …
Reblogged this on Cabinet Individual de Psihologie.