E=mc²

Ştiinţa modernă este dogmatică. Ştiinţa antică, dominată de logică, s-a oprit în paradoxuri; ştiinţa modernă depăşeşte paradoxul prin dogmă.

Paradoxul lui Zenon (Ahile-cel-Iute-de-Picior nu ajunge niciodată broasca ţestoasă!)

Cine spune că gândirea ştiinţifică este antidogmatică e fie în întârziere cu vreo şaptesprezece secole, fie nu percepe decât conotaţiile politice ale cuvântului dogmă.

Pe mine m-a convins teza lui Blaga despre dogmă ca modalitate specială de cunoaştere.

« [Teologia creştină] a dat naştere la o seamă de formule, care, privite mai de aproape, alcătuiesc un tip aparte de cunoaştere: dogmele.[…] Dogma, în afară de a fi o formulă metafizică, mai ascunde şi un sens metodologic […] »

(Lucian Blaga – Eonul dogmatic)

Ce ar fi dogma, în această accepţiune? O cunoaştere care poate fi formulată, dar nu este accesibilă gândirii logice.

De exemplu, faptul că viteza luminii este constantă, independent de mişcarea observatorului, nu poate fi înţeles logic. Logic ar fi ca dacă mă deplasez spre sursa de lumină (spre soare, de exemplu) cu câteva sute de metri pe secundă, viteza luminii faţă de mine să crească; experimental, această ipoteza logică nu s-a confirmat, in ciuda repetării experienţei cu aparate din ce in ce mai sofisticate.

Einstein s-a hotărât (destul de greu, de altfel!) pentru formula dogmatică: viteza luminii e singura viteză absolută în univers. Această formulare dogmatică a produs cunoaştere validă, cunoaştere care nu ar fi fost posibilă rămânând doar în zona logicului.

Şi, desigur, pe măsură ce organizăm logic în acest teritoriu deschis printr-o abordare dogmatică, ajungem, mai devreme sau mai târziu,  la o altă limită a logicii pe care o putem depăşi cu o nouă formulă dogmatică: vi se pare că deformările spaţiu-timp sunt raţionalizabile?