Étiquette : duminica

Pacienţii vindecaţi au voie la biserică?


« Nicăieri şi niciodată nu ne-a cerut Hristos să fim proşti. Ne cheamă să fim buni, blânzi, cinstiţi, smeriţi cu inima » (Nicolae Steinhardt)

Nu aş fi scris aceste rânduri dacă nu m-ar fi izbit frecvenţa cu care aforismul mai sus citat al Părintelui Nicolae a fost aruncat în luptă pe net contra celor care vor să primească lumina în Noaptea Învierii; le scriu cu gândul mai ales la dragii mei prieteni medici, de a căror bunătate sau cinste nu mă îndoiesc.

Cum nu mă îndoiesc de faptul că Lumina coboară în fiecare inimă care este pregătită să o primească; da, ar fi o uriaşă biserică această ieşire cu o lumânare pe balcon cântând « Hristos a înviat »; ar fi frumos, cu o singură conditie: « să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi ».

Poate ştiţi că într-una din rugăciunile euharistice Hristos este numit « prieten al oamenilor ». Oamenii credincioşi aşa îl şi primesc, când se împărtăşesc sau iau măcar paştile: ca pe un prieten care îi vizitează.

Luna care a trecut multe persoane în vârstă nu au fost vizitate de nimeni; au stat disciplinate în casă şi s-au rugat, aşa cum le-au îndrumat preoţii acestei biserici ortodoxe care a reuşit totuşi să păstreze dreapta chibzuinţă.

I-am izolat pe bătrânii noştri pentru a-i salva de moartea prin covid 19. Dar să nu uităm că în fiecare lună, în România, mor în jur de 16 000 de oameni.

Jumătate dintre aceştia din cauza unor afectiuni care sunt tratabile sau care pot fi prevenite. România era deja « campioană europeană » la acest capitol înainte de marea frică SARS-CoV-2; pot doar să presupun că deprogramarea consultatiilor şi interventiilor « non urgente » nu va fi de natură să amelioreze situatia. Ceilalti 8000 vor muri luna viitoare pentru că o boală cronică va ajunge  la termenul final.

Puţină blândeţe şi multă smerenie să avem, dragii mei prieteni medici, faţă de ei familiile lor. Când zic smerenie mă gândesc la trei lucruri: a) să nu gândim că ştim mai bine decât ei cum trebuie să trăiască şi să moară; b) să le multumim miilor de credincioşi care fac ascultare şi stau acasă, conform metodei propuse de medici; c) să stim să recunoastem greselile noastre si fricile noastre si neputintele noastre, în loc să credem că orice idee sau credintă diferită de dogma « ştiintifică » a momentului este « prostie »

Fiindcă veni vorba de « prostie », cât de ratională este ideea că o întrerupere de treizeci de secunde a izolării, fără contact, singurul schimb făcut fiind flacăra unei lumânări (cu o temperatură medie de 400 de grade), va genera un val de infectări?

S-a vorbit mult de ventilatoare; dar ventilatoarele sunt doar un mijloc de a câştiga timp pentru organism, nu un tratament specific; deci atunci când un pacient cu covid iese viu de pe ventilator si multumeste celor care l-au îngrijit, acestia ar trebui să-i  spună că o parte din multumiri le vor retrimite mai sus.

În România, pacientii vindecati de covid ar putea merge la biserică de Pasti să multumească doctorului universal; s-ar strânge, fără riscuri, câteva sute de oameni în câteva catedrale mitropolitane pentru o slujbă de Paşti adevărată si frumoasă; atunci cei care sunt obligati să stea acasă ar putea simti, chiar si prin ecranul televizorului, vibratia cosmică a acelui « Hristos a înviat » cântat de Lazări reveniti de la hotarele mortii.

Lăsati lumina să vină la cei aflati în umbra mortii! Nu vă încruntati inimile de frică si din nepricepere!

Si un cuvânt despre fratii catolici. In aceasta perioada atitudinea de smerenie si pocainta a papei a avut meritul de a-i face pe multi credinciosi sa redescopere valoarea postului si rugaciunii solitare; dar poate că Papa Francisc ar fi putut uza de puterea sa ca suveran temporal al Statului Vatican pentru a invita la slujbele din Săptămâna Mare persoane vindecate de covid pentru a multumi, a da sperantă si a se ruga cu credintă pentru mântuirea tuturor.

Dragii mei prieteni, lăsati-vă mintea să coboare în inimă si să primească acolo lumina care nu înserează.

Gând de duminică (33): Grăsimea din jurul inimii


« Cu grăsime inima lor și-au încuiat, gura lor a grăit mândrie » (Psalmul 16)

E bine de știut că limba ebraică (în care au fost scriși Psalmii) generează o simbolistică sofisticată a corpului uman, cu trimiteri spirituale foarte înalte sau foarte profunde (pentru a vă face o idee despre acest aspect, puteți citi Simbolistica corpului uman de Annick de Souzenelle).

Nu m-am putut abține să nu mă gândesc la preocuparea actuală oarecum obsesivă cu colesterolul ca factor de risc cardiac. Grăsimea care atacă inima. Inima ca organ vital, pur material. Inima în accepțiunea ei spirituală a rămas doar un obiect poetic desuet, undeva pe raftul « ficțiune ».

Dar, ce să vezi, atât de materialul colesterol nu pare a putea fi îngrădit cu mijloace pur materiale. Dietele cu zero colesterol se dovedesc dezastruoase. Se « redescoperă » ceea ce se știa încă de la introducerea măsurării colesterolemiei în practica medicală, în urmă cu mai bine de 50 de ani: două treimi din colesterolul din organism nu e adus prin alimente, ci este produs prin reacții metabolice.

Și tot  de atunci se știa că reacțiile acestea sunt puternic influențate de stres. Cu alte cuvinte, că « inima rea » (dezordine spirituală care afectează inima aceea care fusese expediată în ultimele două sute de ani pe raftul cu « ficțiuni ») poate fi  cauza principală a bolilor inimii materiale. Nici sarea, nici grăsimile, nici zahărul nu provoacă boli cardiace. Ci, așa cum se spune și în cunoscutul spot TV, « excesul de sare, zahăr și grăsimi ». Excesul. O boală a inimii spirituale cunoscută din cele mai vechi timpuri ca lăcomie.

Iar stresul care generează creșterea colesterolului a fost asociat în multe studii cu agresivitate, ostilitate, perfecționism. Cei vechi ar fi vorbit despre mânie și mândrie, așa cum face și David în Psalmul 16.

Dosoftei, Mitropolit al Moldovei și mare descoperitor frumuseților poetice ale limbii române, reușește în traducerea versificată Psalmului 16 să fie extrem de aproape și de litera și de spiritul acestei rugăciuni ebraice.

« Căce le este înfundat săul,/ Grăiesc asupră-mi cu de tot răul »

În original, ca și la Dosoftei, nu se vorbește despre inimă, ci doar despre grăsime (seu). La evrei, grăsimea care acoperea organele interne ale animalelor sacrificate era arsă ca jertfă. Iar înțelesul spiritual al acestei curățiri de grăsime apare mai limpede în Psalmul 50: « Că jărtvele de ars nu-ț par dulce./ Lui Dumnezău jărtva ceea place/ Cu sufletul înfrânt ce s-a face » (traducerea Dosoftei).

« Cor contritus » (« inima care face penitență », în versiunea latină) ar fi, de fapt, rezultatul acestei îndepărtări a grăsimii și calea regală a vindecării. Înfrângerea în inimă a cauzelor spirituale ale răului. Înfrângerea mândriei, înfrângerea lăcomiei, înfrângerea vorbirii de rău.

Mitropolitul Dosoftei este amintit chiar astăzi în calendarul ortodox. Pentru jertfa sa cea fără de sânge de luminare a cugetelor cu adevărul îmbrăcat în frumusețe al Psaltirii.

O să mai citez aici și un Apostrof  al aceluiași părinte Dosoftei, care ne îndemnă să căutăm rostul, nu avutul, pentru că altminteri vom rămâne închiși într-un bulgăre de seu:

« Cine-i bogat de-avere pre lume-n tot omul,

De nu v-avea-ntru sine lăcuind pre Domnul,

Acela de-avuțâie sațâu nu mai vede,

De i-ar da toată lumea, el tot nu să-ncrede.

Și de cât mai mult strânge, mai mult să lărgește,

Și tot deșert să vede-ntr-averea ce-i crește.

Deci nime-ntr-avere să nu să gândească

Că va putea să să-mple, să să odihnească.

Iară-ntr-a cărui suflet Domnul lăcuiește,

Acela de nemică nu mai jeluiește.

Pentr-aceea tot omul să nu să lenească

Pre Dumnezău în suflet să-ș agonisască. »

Gând de duminică (32)


“Viaţa este mai mult decât hrana şi trupul mai mult decât îmbrăcămintea »

(Evanghelia după Luca)

Mai mult, nu mai puțin. Prea adesea ne îngrijim să avem hrană destulă pentru a trăi, iar îngrijorarea nu ne lasă să mai și trăim. Si nu mă gândesc doar la mâncare ci și la alte feluri de hrană. Confundăm prea adesea informația cu înțelegerea, plăcerea cu mulțumirea, învățătura cu educația.

Revenind la alimente, e o nebunie a alimentelor așa-zis « sănătoase ». Oameni buni, nu din alimente sănătoase rezultă viața bună, ci invers. Pentru că viața e mai mult decât hrana, nu invers.

Din păcate, suntem prea adesea asemenea motoarelor cu combustie internă – folosim doar o mică parte din combustibil pentru a alimenta mișcarea (viața), iar restul se transformă în fum toxic în ambuteiaje.

Gând de duminică (25): Despre iluminare


“Vicleanul bagă de seamă ce face Dumnezeu şi face şi el la fel. Trimite Dumnezeu slujitori, trimite şi el; trimite Dumnezeu vedenii, se arată şi el; propovaduieşte Dumnezeu iubirea de oameni fără deosebire şi margini, propovaduieşte şi el. Cu un cuvânt: contraface tot ceea ce face Dumnezeu şi duce de râpă pe oameni cu mulţimea înşelăciunilor. S-a făcut de-o îndrăzneală nemaipomenită, încât şi lumina dumnezeiască o contraface, nu în înţelesul că s-ar putea apropia să strâmbe adevărata lumină, căci l-ar face scrum şi nu poate sta într-însa, ci naluceşte şi el o lumină, cu care năluceşte pe cine poate şi pe cine vede că umblă cu îndrăzneală dupa daruri dumnezeieşti, înainte de dobândirea smereniei statornice.” (Arsenie Boca – Cărarea Împărăţiei)

Cunoaşterea este putere. Dar puterea corupe sufletul nepregătit pentru a face faţă acestei mari ispite. Ispita de a-ţi împlini nestingherit voia.
Falsa trinitate cunoaştere (a lumii) – putere – iubire de sine înlocuieşte trinitatea adevărată cunoaştere (de sine) – speranţă – iubire. 

Gând de duminică (15)


E=mc²

Ştiinţa modernă este dogmatică. Ştiinţa antică, dominată de logică, s-a oprit în paradoxuri; ştiinţa modernă depăşeşte paradoxul prin dogmă.

Paradoxul lui Zenon (Ahile-cel-Iute-de-Picior nu ajunge niciodată broasca ţestoasă!)

Cine spune că gândirea ştiinţifică este antidogmatică e fie în întârziere cu vreo şaptesprezece secole, fie nu percepe decât conotaţiile politice ale cuvântului dogmă.

Pe mine m-a convins teza lui Blaga despre dogmă ca modalitate specială de cunoaştere.

« [Teologia creştină] a dat naştere la o seamă de formule, care, privite mai de aproape, alcătuiesc un tip aparte de cunoaştere: dogmele.[…] Dogma, în afară de a fi o formulă metafizică, mai ascunde şi un sens metodologic […] »

(Lucian Blaga – Eonul dogmatic)

Ce ar fi dogma, în această accepţiune? O cunoaştere care poate fi formulată, dar nu este accesibilă gândirii logice.

De exemplu, faptul că viteza luminii este constantă, independent de mişcarea observatorului, nu poate fi înţeles logic. Logic ar fi ca dacă mă deplasez spre sursa de lumină (spre soare, de exemplu) cu câteva sute de metri pe secundă, viteza luminii faţă de mine să crească; experimental, această ipoteza logică nu s-a confirmat, in ciuda repetării experienţei cu aparate din ce in ce mai sofisticate.

Einstein s-a hotărât (destul de greu, de altfel!) pentru formula dogmatică: viteza luminii e singura viteză absolută în univers. Această formulare dogmatică a produs cunoaştere validă, cunoaştere care nu ar fi fost posibilă rămânând doar în zona logicului.

Şi, desigur, pe măsură ce organizăm logic în acest teritoriu deschis printr-o abordare dogmatică, ajungem, mai devreme sau mai târziu,  la o altă limită a logicii pe care o putem depăşi cu o nouă formulă dogmatică: vi se pare că deformările spaţiu-timp sunt raţionalizabile?

Raumzeit

Gând de duminică (11)


Nu exista drepturi ale omului decât în măsura în care ne asumăm obligaţii ale omului. O lume în care oamenii sunt liberi de orice obligaţie e o lume în care nimeni nu are niciun drept. (Parafrazări după Simone Weil şi Karl Popper)