Étiquette : duminica

Gând de duminică (2)


Căutând sursa unui motto (« Credeam că învăţ să trăiesc, dar învăţam de fapt să mor » – Leonardo da Vinci) pus de Claude Simon în deschiderea romanului său Drumul Flandrei, am dat peste acest gând de duminică:

Sunt milioane de oameni care tânjesc după nemurire, dar nu ştiu ce să facă într-o după-amiază ploioasă de duminică. (Susan Ertz – Anger in the Sky)

Iertarea produce iubire


« Iar cui [i] se iartă puţin, puţin iubeşte. »(Evaghelia după  Luca)

Ţinem o contabilitate perpetuă a datoriilor celorlalţi către noi. Şi prea puţin iertăm. Dar la iubire ne simţim îndreptăţiţi. Şi iată că intră şi iubirea în această contabilitate a drepturilor şi obligaţiilor.

Iertarea produce iubire. Iertarea e un act de libertate şi eliberează şi iubirea din condiţionarea « datoriei ». Dacă iertarea e plenară şi iubirea e. Dacă « iertarea » e doar o rostogolire a datoriei (« te iert, dar mă aştept să… »), atunci şi iubirea produsă e puţină şi şovăitoare.

Iertăm prea puţin şi ne cerem prea rar iertare. Şi cercul se închide. Pentru că iertarea se împlineşte doar în relaţie cu o altă persoană, conştientă de diferenţa dintre bine şi rău. Nu pot ierta un copac care îmi stă în drum.

Dacă fiecare dintre noi se consideră drept, cum ar putea să ceară iertare? Şi cui să mai oferi iertarea?

Iar celui ce i se iartă puţin, puţin iubeşte. Şi cel ce iartă puţin, puţin iubeşte. La cine va merge să lichideze creanţa, toată acea listă de datorii neiertate?

Cine e liber?


« Nu poate iubi decât omul liber. Cine e liber? » Şi a fost tăcere. Scurtă, pentru că a fost întrerupta de « Cine e fericit? », care a primit acelaşi răspuns.

Preferăm fericirilor simple nefericiri complexe.

Ne luăm prea în serios inteligenţa (şi ratăm astfel drumul către inima noastră), nu mai vrem şi nu mai ştim să plângem (si ratăm ocazia eliberării), blândeţea ne pare o slăbiciune (şi ratăm astfel dulceaţa lumii), mila ni se pare incceptabilă (şi ratăm astfel cea mai  simplă şi generală formă de iubire)…

Cine e liber? Celor care sunt liberi nu le mai pun întrebarea despre fericire. Toţi oamenii liberi sunt fericiţi.

Lumina Lumii


Şi îndată s-a stins această minune înfricoşătoare:

dorul din inimă, această flacără ce ajunsese până la cer

şi ardea în mine cu tărie, dar nu mistuia firea ierboasă

din măruntaiele mele, ci o prefăcea,

o, minune, în flacără.

Căci iarba atinsă de foc nu era arsă de acesta,

ci focul învăluind iarba se unea mai degrabă cu ea

şi o păstra întreagă nemistuită.

…………………………………………………….

Cum rămânând neschimbat şi cu totul neapropiat

păzeşti nemistuită firea ierbii,

dar păstrând-o neschimbată, o prefaci întreagă

şi rămânând iarbă, se face lumină, dar nu lumina iarbă.

Tu, Lumină, Te uneşti neconfundat cu iarba

şi iarba se face ca lumina, prefăcută în chip neschimbat.

Nu pot să acopăr cu tăcerea minunile Tale,

nu pot să nu spun iconomia Ta,

pe care ai înfăptuit-o cu mine, risipitorul şi curvarul.

(Simeon Noul Teolog – Imnul 28; sursa aici)

lumina

(Dumitru Stăniloae – Iisus Hristos lumina lumii şi îndumnezeitorul omului; sursa aici)

Dragostea în labirintul inteligenţei


« Departe de a fi o simplă recitare de formule mecanice, adevărata rugăciune este o stare mistică, în care conştiinţa este absorbită în Dumnezeu. Această stare nu este de natură mentală, intelectuală. Oamenii simpli Îl simt pe Dumnezeu la fel de firesc cum simt căldura soarelui sau parfumul unei flori. Dar Dumnezeu, Care este atât de accesibil celui care ştie să iubească, rămâne ascuns celui care nu reuşeşte să-L simtă şi să-L înţeleagă. Gândirea şi cuvântul nu sunt suficiente atunci când e vorba de a-L descrie. Iată motivul pentru care rugăciunea îşi găseşte cea mai înaltă expresie într-un avânt al dragostei prin labirintul inteligenţei. »

(Alexis Carell – La priére; sursa aici)

Pâinea aruncată câinilor


« Ceea ce femeia cananeeancă a arătat şi a primit de la Iisus a în­semnat o lecţie pentru Apos­to­lii evrei. Ei sunt martorii u­nor scene care păreau a le favo­ri­za crezul lor despre păgâni şi sa­tisfacţia arogantă de popor a­les. Nu bănuiau, la început, că Iisus i-a dus acolo pentru ei. De a­cum, ei vor trebui să-i judece alt­fel pe păgâni, iar lecţia în­vă­ţa­tă în Fenicia Siriei să o predea şi altora: Şi păgânii pot fi poporul lui Dumnezeu şi bene­fi­­ciarii darurilor Lui, dacă cred în El. Iată cum manifestarea lui Dumnezeu faţă de un om de­vine lecţie pentru altul, nu nu­mai pentru cel în cauză.

Ne-am gândit vreodată că ce­ea ce nu înţelegem din viaţa noas­tră poate fi lecţie pentru al­­ţii, iar ceea ce vedem şi nu în­ţe­legem la alţii, poate ju­de­cân­du-i greşit, înseamnă lecţie pen­tru noi? Dacă nu ne-am gân­dit, să înţelegem de azi că vor­birea lui Dumnezeu a­dre­sa­tă altuia, şi pe care adesea nu o în­ţelegem, poate fi un mesaj pen­tru noi. Poate aşa vom înce­ta să-i judecăm pe alţii şi vom începe să-L înţelegem mai mult pe Dumnezeu în manifestarea Lui specială faţă de lume, faţă de cei de lângă noi. »

(sursa: aici)

Mintea şi dragostea


Nu întrebuinţa rău ideile, ca să nu fii silit să întrebuinţezi rău şi lucrurile. Căci de nu păcătuieşte cineva mai întâi cu mintea, nu va păcătui nici cu lucrul.

Folosindu-ne cu dreaptă judecată de înţelesurile lucrurilor, dobândim cumpătare, iubire şi cunoştinţă. Iar folosindu-ne fără judecată, cădem în necumpătare, ură şi neştiinţă.

Iubirea trupească de sine este iubirea pătimaşă şi neraţională faţă de trup. Ei i se împotriveşte iubirea în înfrânare. Cel ce are iubirea trupească de sine e vădit că are toate patimile.

Mulţi săraci cu duhul are lumea, dar nu cum se cuvine. Şi mulţi care plâng, dar pentru pagube de bani sau pentru pierderi de copii. Şi mulţi blânzi, dar faţă de patimile necurate.[…]Fericiţi sunt însă numai aceia care fac şi pătimesc acestea pentru Hristos şi dupa pilda lui Hristos.

Ia aminte la tine, de nu cumva răutatea care te desparte de fratele tău nu se afla în fratele, ci în tine. Şi grăbeşte de te împacă cu el, ca să nu cazi din porunca dragostei.

(Sf. Maxim Mărturisitorul – Cele patru sute de capete despre dragoste)