Şi îndată s-a stins această minune înfricoşătoare:

dorul din inimă, această flacără ce ajunsese până la cer

şi ardea în mine cu tărie, dar nu mistuia firea ierboasă

din măruntaiele mele, ci o prefăcea,

o, minune, în flacără.

Căci iarba atinsă de foc nu era arsă de acesta,

ci focul învăluind iarba se unea mai degrabă cu ea

şi o păstra întreagă nemistuită.

…………………………………………………….

Cum rămânând neschimbat şi cu totul neapropiat

păzeşti nemistuită firea ierbii,

dar păstrând-o neschimbată, o prefaci întreagă

şi rămânând iarbă, se face lumină, dar nu lumina iarbă.

Tu, Lumină, Te uneşti neconfundat cu iarba

şi iarba se face ca lumina, prefăcută în chip neschimbat.

Nu pot să acopăr cu tăcerea minunile Tale,

nu pot să nu spun iconomia Ta,

pe care ai înfăptuit-o cu mine, risipitorul şi curvarul.

(Simeon Noul Teolog – Imnul 28; sursa aici)

(Dumitru Stăniloae – Iisus Hristos lumina lumii şi îndumnezeitorul omului; sursa aici)