O fila dintr-un ghid al calatorului solitar…
Viaţa este o călătorie.
Unii au şansa să o facă într-o maşină de lux, să circule pe autostrăzi, cu viteză. Aceştia poposesc în oraşele mari cu blocuri ce străpung cerul.
Alţii călătoresc cu trenul. Dacă este unul rapid, drumul nu va fi atât de plictisitor.
Un prieten a mers cu personalul, trenul a oprit în toate gările, în toate oraşele mici, a cunoscut mulţi oameni. Unii veseli, alţii cu zâmbete ciobite. Spre final, s-a plictisit. Auzea doar te duc! te duc! te duc!
Sunt oameni care merg toată viaţa pe jos, urcă dealuri, se caţără pe munţi, se adăpostesc în păduri, îşi clătesc gura cu apă de izvor. Lor le sunt vorbele limpezi. Au privirea senină, şi în vârful umerilor, spre final le cresc aripi.
S-ar putea abate de la drum, ar putea intra într-un oraş, ar căuta gara şi s-ar urca în primul tren, dar n-ar mai învăţa să…
Voir l’article original 18 mots de plus
DAN GHENEA 
visele mele cu trenuri, în care urc în grabă, fugind de amintiri, dar și așa o prezență străină urcă când trenul se oprește între stații, vise în care cobor din tren prea devreme, în plină pustietate, sau prea târziu, în altă stație, pentru că am adormit sau poate am uitat unde vroiam să ajung. Și toate astea pentru că sunt într-o permanentă goană. Acum nu mai alerg, trenurile au dispărut. Merg pe jos, cu pași lini, prin locuri neumblate sau poate de mult uitate