de Nathan Metaxes
E un vis. Un drum. Un om pe drum.
În dreapta viran, în stânga panouri înalte.
Niciun trotuar.
Omul merge pe stânga, lipit de panouri.
E periculos, dar îl înspăimântă mai mult
pustiul din dreapta.
De după panouri, undeva la două blocuri în faţă,
iese un fum negricios.
La început firav, apoi în rotocoale cărnoase,
apoi negru şi greu ca o păcură a văzduhului.
Se târăşte ca un boa constrictor,
numai pe stânga.
Nu se mai vede bine, dar pare că o maşină
în viteză
va străbate din clipă în clipă fumul şi omul.
Omul încearcă să treacă strada, dar
picioarele nu îl ascultă
– cum se întâmplă adesea în vise –
şi ştie că nu are timp, dar totuşi încearcă
să se târască
Iar maşina nu ajunge încă
deşi e în viteza maximă…
Omul se trezeşte gândind
Poate că asta e iadul: eternitatea absenţei, timpul în care
nu te ajunge nimic, nici macar cu viteza luminii.
Timpul ca un fum negru şi gros
care umple totul
cu Nimic.
Este foarte frumoasa poezia, e profunda, este dincolo de cuvinte. Am intalnit un astfel de om.
Da, o poezie foarte frumoasa care aminteste de stilul lui Nichita Stanescu.