Cum spuneam (aici), Călătoriile lui Gulliver îmi par centrate pe un discurs teologico-moral despre suflet şi corp, despre formă şi substanţă, despre destin şi liber arbitru.

Călătoria în Lilliput  este povestea unui naufragiu la țărmul dintre suflet și corp. Iată trei imagini sugestive în acest sens.

1. Gulliver legat în timp ce dormea

« Se pare că din prima clipă când am fost descoperit dormind pe țărm, după naufragiu, împăratul a fost înștiințat printr-o ștafetă și a hotărât în Consiliu să fiu legat în chipul arătat (lucru care s-a petrecut noaptea, în timp ce dormeam), să mi se aducă mâncare și băutură din belșug și să se construiască o mașină care să mă transporte în capitală. »

Legăturile sunt nişte fire subţiri pentru Gulliver, dar ruperea lor presupune efort şi durere. În plus, piticii par să fie dispuşi să îi dea să mănânce şi să bea din belşug. Evitarea suferinţei şi căutarea plăcerii – iată principiul după care piticii (atomii materiali) îl domină pe Omul-Munte (sufletului robit de patimi).

2. Gulliver cazat într-un templu părăsit

« În locul unde se oprise căruța, se ridica un vechi templu, socotit cel mai mare din întreaga împărăție. Cu câțiva ani în urmă, fiind pângărit de un omor nefiresc,[…] templul era acum socotit un lăcaș profanat. Se hotărî ca eu să locuiesc în acest edificiu. Marea poartă dinspre miazănoapte avea o înălțime de vreo patru picioare, așa că mă puteam strecura cu ușurință. »

Credeţi că pastorul Swift nu avea în minte zicerea paulină «că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt care este în voi»? Lilliputanii oferă sufletului un templu profanat. Iar templul acela arată ca o cuşcă pentru Gulliver – «marea intrare» are mai putin de 1,20 m, asa că intră şi iese câineşte. Şi tot ca un câine e legat cu lanţ de un stâlp al acestui templu al materialităţii.

3. Gulliver ca arc de triumf pentru armata liliputană

« Majestatea sa dădu poruncă, sub amenințarea pedepsei cu moartea, ca în timpul marșului, fiecare soldat să se poarte cât mai cuviincios față de mine; ceea ce nu i-a împiedicat pe câțiva ofițeri tineri să-și arunce ochii în sus în timp ce treceau pe sub mine;  și, ca să spun adevărul, pantalonii mei erau într-un hal fără de hal, încât au stârnit râsete și uimire.

Râsete şi uimire în faţa acestui suflet care serveşte de minune ca decor pompos pentru defilarea pulsiunilor primare, dar lasă să i se vadă părţile ruşinoase.

Mai e un detaliu interesant în această călătorie în Lilliput: deşi are ochelarii la el, Gulliver nu îi foloseşte niciodată pentru a vedea mai bine această lume minusculă (dar îi foloseşte la alte lucruri – să se apere de săgeţi, de exemplu)…

(va urma)