« Şase metri pătraţi în care locuia atâta istorie, atâta memorie, atâta sclipire de spirit, un om fermecător. A fost odată ca niciodată. Corneliu Coposu. A existat în România. »
20 de ani fără Corneliu Coposu. Seniorul meu. Se stingea aproape de amiază, într-o rezervă de Reanimare. Într-un editorial scris când era în spital, deploram atitudinea incalificabilă a presei faţă de evenimentul tragic. Îi pândeau moartea şi vânau exclusivitatea. Mircea Toma m-a troznit superb în « Caţavencu » original, cam aşa, citez din memorie: « Presa n-are veneraţie, are activitate, presa n-are Senior, are creier. Dar e adevărat că în faţa suferinţei unui asemenea om, creierul poate să plângă ».
Într-un interviu pentru « România liberă » mi-a spus: « Nu e importantă persoana mea, important e să rămână o atitudine ». A rămas absenţa lui. De care marea majoritate nici nu sunt conştienţi, n-au reperul. Corneliu Coposu nu se învaţă la şcoală. Deşi ar trebui să fie probă eliminatorie la examenul promovării în politică. Abia atunci am avea România curată. Curăţată de impostură. Şi nu cu ură. Cu înţelegere infinitezimală faţă de natura umană. Corneliu Coposu…
Voir l’article original 284 mots de plus
DAN GHENEA 