« În zorii celui de-al treilea mileniu, sufletul este dat uitării. Poeții și artiștii, printr-o substituție curioasă, nu mai acordă importanță decât dublului său, corpul, soma, care altădată însemna corpul inanimat, fără viață, cadavrul. Filosofii par să creadă că e vorba de un subiect devenit istorie, bun doar pentru antologii. Cât despre psihanaliști, ei nici măcar nu mai îndrăznesc să numească subiectul studiilor lor. În Dictionnaire de la psychanalyse de Roudinesco și Plon (1997) nu există nici  « suflet »(«âme») între « ambulatorium »  și « american psychiatric association », nici psyché între « psychasthénie »  și «psychiatrie». În fine, teologii, poate din grija de  a nu trece drept dualiști demodați, sau pur și simplu  sătui  de controverse centenare, par acum jenați de acest cuvânt : i-l preferă pe cel de persoană (…) Sufletul absentează astfel din lucrări moderne și din dicționare de teologie creștină, ba chiar și din liturghia catolică pentru morți.

Eclipsă a sufletului.»

( Laura Bossi –Histoire naturelle de l’âme, PUF, 2003)