Auteur : Dan Ghenea

Armonia lumii


« Nu e lucru pe care sa vreau sa-l aflu si sa tânjesc sa-l cunosc cu mai mare nerabdare decat pe acesta: Îl pot gasi si in mine pe Dumnezeu, pe care aproape ca-l pot atinge cu mâna atunci când privesc universul ? » (Johannes Kepler, citat de Owen Gingerich in Universul lui Dumnezeu)

« Pătratul timpului de revoluție este proporțional cu puterea a treia a distanței medii dintre o planetă și soare »  (Johannes Kepler, Harmonices mundi, 1619)

« Slavă lui, armoniei celeste si tie, suflete al meu, slavă Domnului Creatorului tău, atat cat voi mai trăi, pentru acele lucruri fata de care suntem cu totul ignoranti si pentru cele despre care stim numai foarte putin, căci cele mai multe sunt dincolo de ele » (Johannes Kepler, Harmonices mundi, 1619)

Rugă


« Două lucruri cer de la Tine, nu mă respinge înainte de a muri:

Prefăcătoria şi cuvântul mincinos îndepărtează-le de la mine; sărăcie si bogăţie nu-mi da, ci dă-mi pâinea care-mi este de trebuinţă.

Ca nu cumva, săturându-mă, sa ma lepăd de tine şi să zic: « Cine este Domnul? ». Ca nu cumva, sărăcind, să mă apuc de furat şi să defăimez numele Dumnezeului meu. »

(Pildele lui Solomon, 30, 7-9)

Identitati mitice


1/2+1/2 = 2

Clasicul mit al jumatatilor. Fiinte perfecte au fost sectionate la inceputul lumii si de atunci jumatatile se cauta pentru a reface fuziunea originara. Jumatatile sunt raspandite in tot spatiul si in toate timpurile. O frumoasa ilustrare a cautarii prin mai multe spatii – timp a jumatatii in literatura noastra e romanul lui Liviu Rebreanu, Adam si Eva. Cum se face ca ne asteptam sa ni se intample o intalnire atat de improbabila? Fiecare dintre noi se simte special pe lumea asta, intr-un fel sau altul. Ratiunea adulta mascheaza de obicei destul de bine credinta ca sunt o persoana speciala. Dar in faza de indragostire gandirea magica isi reintra in drepturi. Si, o vreme, 1/2+1/2 = 1. Identitatea mitica a fost restabilita. Dar distorsiunea de gandire numita indragostire, aceea care ne face sa credem ca suntem si vom ramane in fuziune pana la adanci batraneti, se vindeca in cel mult 3 ani. Si atunci observam, uneori, ca in romanele rusesti, ca ne-a apropiat mai mult nevoia de a nu fi singuri decat potrivirea deplina a dorintelor noaste. Si suntem dezamagiti ca 1/2 din fiinta perfecta+1/2 din fiinta perfecta = 2 fiinte imperfecte.

Absolutul efemer


« Nu este o coincidenta ca ideile dragostei romantice si ale fericirii personale au devenit populare in cultura vestica in acelasi timp cu schimbarea si estomparea vechilor convingeri despre a fi barbat, a fi femeie, a fi o persoana.

a. Cand oamenii s-au simtit de « nimic », ei au fost cu atat mai pregatiti sa se simta ca fiind « totul » pentru cineva.

b. Cand oamenii si-au putut alege un partener care sa le garanteze fericirea personala si cand divortul a putut sa incheie oricand relatia, fiecare zi a putut deveni o zi de felul oare-sa-ramanem-casatoriti-sau-sa-ne-despartim?

c. Cand oamenii au putut incepe o relatie cu o atitudine ipotetica de efemeritate, au devenit atat de ocupati sa-si masoare pulsul pe scara fericirii, incat au avut foarte putin timp pentru a se bucura de o relatie. « 

(Virginia SatirFactori de stres care afecteaza familia moderna; am citat din editia in limba romana a volumului Terapia familiei, aparut anul acesta la Editura TREI)

Pelerinaj


Suntem, unii pentru altii, / precum pelerinii care reusesc / sa ajunga cu greu, / pe drumuri diferite, / la intalnirea comuna (Antoine de Saint-Exupéry)

Am citit aceste versuri ca motto la cartea lui Ryszard Kapuściński Călătorind cu Herodot(despre carte am scris ceva in Herodot, Heraclit si cosmopolonezul ).

11.11.11:00


1918. 11 noiembrie. Ora 11. Comandantii de pe frontul de vest deschid, conform instructiunilor, plicurile care le-au fost aduse cu una, doua, sau chiar trei ore mai devreme. Se ordona incetarea focului. Armistitiul se semnase la cinci fix. Dar pentru ca sa nu existe dezordini, generalii au hotarat sa lase timp ca ordinele sa ajunga la toate unitatile. Nici unul dintre ordinele de lupta existente nu a fost anulat. In ultimele 6 ore de razboi au murit 3000 de oameni. Sfarsitul unei lumi. Iar lumea noua se naste in chinuri si transmite ereditar stigmatele violentei.

Nu învăţăm din cuvinte


Zice Fericitul Augustin că « interlocutorul meu înţelege ceea ce spun datorită propriei contemplaţii, şi nu datorită cuvintelor  mele« (De magistro). Am găsit acest mărgăritar în Istoria filosofiei limbajului de Eugeniu Coşeriu. Voi reda şi sintetizarea argumentarii augustiniene, aşa cum o face Coşeriu.

« Cu privire la poziţia sa faţa de adevărul din spusele cuiva, interlocutorul are trei posibilităţi:

  • a) nu ştie dacă ceea ce se spune este adevărat;
  • b) ştie că ceea ce se spune este fals;
  • c) ştie că ceea ce se spune este adevărat.

În primul caz, interlocutorul poate crede eventual spusele celuilalt, dar se poate şi îndoi de adevărul lor; în al doilea caz, îl va contrazice pe vorbitor, iar în al treilea, va fi de acord cu el – însă în nici un caz nu va învăţa din spusele lui; deci în toate cele trei cazuri interlocutorul se bizuie la urma urmelor pe propria experienţă şi pe propria cunoaştere.

După ce a auzit spusele mele, primul ştie tot atât cat ştia şi înainte; cel care a auzit ceva fals nu a aflat nimic adevărat din cuvintele mele, iar cel care a aflat lucruri adevărate cunoştea deja adevărul întregii situaţii. »

Când credem că ştim de la alţii, credem, nu ştim.

Omul politicos


Ne adunam tot mai rar si mai grabit in jurul unei mese. Convivialitatea a nascut diverse coduri de comportament in societate si diferite etichete.

Politetea, fiica mai mare a convivialitatii, a fost o tehnica de mare succes in gestionarea eficienta a distantei sociale, astfel incat sa ma simt sprijinit de ceilalti fara a-mi fi invadata intimitatea.

Politetea este o frumusete in tinuta de zi. Din ce in ce mai rara. Uneori chiar refuzata din principiu, fiind sacrificata pe altarul « autenticitatii ». 

Sabia si crinul


Arhanghelul Mihail poarta in mana dreapta sabia de foc. La porunca Domnului, el l-a alungat din cer in beznele adancului pe Lucifer, ingerul razvratit. Numele inseamna « Cine este ca Dumnezeu? »

Arhanghelul Gavriil (Gabriel, in transcrierea erasmiana) inseamna « Dumnezeu e puterea mea ». Este înfăţişat în icoane ca purtător al unui crin. « Este arhanghelul bunelor vestiri de bucurie, care are misiunea de a vesti oamenilor tainele cele mari dumnezeieşti. El nu mai poartă sabie de foc, ci crin de neîntinată bucurie. » (Parintele Cleopa)

Sabia de foc imporiva stralucirilor inselatoare si crinul bucuriei aducand pe pamant mireasma nemuririi  – acesta e darul de sus al zilei a opta a lunii a noua. « Această zi este astăzi, 8 noiembrie, pentru că numărul 8 este simbolul vieţii veşnice; iar noiembrie este a noua lună de la creaţie, care s-a săvîrşit în luna martie, ca un simbol al celor nouă cete îngereşti. » (Parintele Cleopa)

 

Omul


Am recitit cateva  proze scurte premiate la Concursul de traduceri din literatura portugheza, editia a II-a, organizat de Institutul Camões in 2009. Una dintre acestea am citit-o pana acum de cel putin 20 de ori, in romana si in portugheza. Fraze intregi imi bantuie adesea memoria, mai ales cand ma plimb in zile de toamna sau cand vin seara cu metroul. Vreau sa pun si aici cateva randuri, mai ales ca volumul a fost tiparit intr-un tiraj mic si sunt norocos ca l-am dibuit pe la un targ de carte.

« Era o dupa-amiaza de sfarsit de noiembrie, trecuse toamna.

Orasul isi ridica zidurile de piatra intunecata. Cerul era inalt, trist si rece. Oamenii mergeau impingandu-se pe trotuare. Masinile treceau in graba.

Era probabil patru dupa-amiaza, intr-o zi fara soare si fara ploaie.

Era multa lume pe strada. Eu mergeam pe trotuar, repede. La un moment dat am ajuns in spatele unui om imbracat foarte saracacios, care ducea in brate un copil blond, unul dintre copiii a caror frumusete aproape ca nu se poate descrie. […] Dar omul mergea foarte incet, iar eu, purtata de miscarea orasului, i-am luat-o inainte. Dar trecand pe langa el, mi-am intors capul ca sa mai vad o data copilul.

Abia atunci l-am vazut pe barbat. M-am oprit imediat. Era un om extraordinar de frumaos, care avea probabil treizeci de ani si pe al carui chip erau intiparite mizeria, abandonul, singuratatea. […] Dar ochii erau cei mai frumosi, ochii deschisi la culoare, iluminati de singuratate si blandete. Chiar in momentul in care l-am vazut, omul si-a ridicat capul catre cer.

………………………………………………………………………………………………………………………………………

Multimea trecea fara oprire. Eram in centrul centrului orasului. Omul era singur, singur. Rauri de oameni treceau fara sa-l vada.

Doar eu ma oprisem, degeaba. Omul  nu se uita la mine. Voiam sa fac ceva, dar nu stiam ce anume. […] Parca aveam mainile legate. La fel se intampla uneori in vis cand vrem sa actionam si nu putem.

………………………………………………………………………………………………………………………………………

Acum ma gandesc la ce as fi putut sa fac. Ar fi trebuit sa ma hotarasc repede. Dar aveam sufletul si mainile ingreunate de nehotarare […]. Orasul ma impingea si un ceas abatut ora.

Mi-am adus aminte ca ma astepta cineva si ca intarziasem. Oamenii care nu-l vedeau pe barbat incepusera sa ma vada pe mine. Era cu neputinta sa mai stau acolo …

…………………………………………………………………………………………………………………………………………

Si undeva, in adancul memoriei, aduse de imagine, foarte lent, unul cate unul, inconfundabile, mi-au aparut cuvintele:

– Tata, Tata, de ce m-ai parasit?

Atunci am inteles de ce omul pe care il lasasem in urma nu-mi era strain. Imaginea lui era identica celeilalte, care mi se formase in minte cand citisem:

– Tata, Tata, de ce m-ai parasit?

………………………………………………………………………………………………………………………………………….

M-am intors. Am mers impotriva curentului multimii. M-am temut ca il pierdusem. Era multa lume, umeri, capete, umeri. Insa deodata l-am vazut.

Se oprise, dar in continuare tinea copilul in brate si se uita spre cer.

Am alergat, aproape impingand oamenii. Eram deja la doi pasi. Dar exact in acel moment, omul s-a prabusit la pamant. Din gura lui curgea un rau de sange si in ochii lui era aceeasi expresie de infinita rabdare.

Copilul cazuse odata cu el si plangeain mijlocul trotuarului, ascunzandu-si fata in poalele hainutei patate de sange.

Atunci multimea se opri si forma un cercin jurul barbatului. Umeri mai puternici decat ai mei m-au impins in spate. Eram in afara cercului. […] Apoi a sosit o ambulanta. Cand s-a deschis cercul, barbatul si copilul disparusera.

Multimea s-a imprastiat, iar eu am ramas pe trotuar, mergand inainte, purtata de miscarea orasului.

Au trecut multi ani de atunci. Barbatul a murit cu siguranta. Dar e in continuare printre noi. Pe strazi. »

(Omul, de Sophia de Mello Breyner Andersen; traducere de Roxana Bordei)