Auteur : Dan Ghenea

Allegro moderato


E bine sa fii moderat in tot ce faci ?  E o intrebare gasita pe net (in engleza). O sa incerc sa raspund, si m-ar interesa si raspunsurile domniilor voastre.

Un prim raspuns se adreseaza formei. Una dintre putinele certitudini pe care le am e ca o propozitie care contine cuvinte ca tot, nimic, totdeauna, niciodata nu e niciodata adevarata. Daca e interogativa va primi de la mine un raspuns negativ.

Trecand acum la aspectul moral al propozitiei care incepe cu « e bine sa » voi spune doar ca nu stiu vreun sistem de valori care sa nu contina opozitia fertila intre abnegatie si moderatie. In crestinism, de exemplu, avem cuvantul lui Isus « Ştiu faptele tale; că nu eşti nici rece, nici fierbinte. O, de ai fi rece sau fierbinte! »,  dar si indemnul la dreapta chibzuinta.

Si ajung la sensul insusi al cuvantului moderatie. Moderarea poate fi o functie care da drumul de mijloc intre extreme (am mai scris despre aurea mediocritas); dar cum sa gasesti calea de mijloc intre extreme pe care nu le-ai atins si nici nu le presimti macar. Doar ascultandu-i pe altii? Si ei, ei au fost acolo?

Virtutea moderatiei nu e pentru mine una negativa, a abtinerii; abtinerea din teama de a nu-mi asuma riscuri duce, mai devreme sau mai tarziu, la excesul de teama numit anxietate – patologie atat de frecventa azi si atat de legata de obsesia de a controla totul.

Toate imi sunt permise dar nu toate imi sunt de folos. Folosul il pot afla insa doar mergand spre limite si intorcandu-ma la aurita cale de mijloc prin dreapta chibzuinta.

Asadar, totul cu moderatie, inclusiv moderatia (mi-ar fi placut sa fiu eu autorul acestei devize, dar e tot o traducere – a unui raspuns la intrebarea Should  everything be done in moderation?)

Confruntare sau conflict ?


Conflictele sunt inevitabile. Asta nu inseamna ca nu exista moduri de prevenire a unora dintre acestea, sau moduri de limitare a distrugerilor provocate de conflicte.

Unul dintre modurile de prevenire a conflictelor este, paradoxal, incurajarea confruntarii deschise, intr-un cadru cu reguli prestabilite si cu un arbitru cu autoritate recunoscuta.

Regulile de baza sunt limitarea cadrului confruntarii la un obiect bine definit al disputei, expunerea clara a pozitiei proprii si interdictia de a emite judecati asupra celuilat.

De asemenea, una dintre modalitatile de solutionare a conflictelor este readucerea acestora in cadrele unor confruntari bine delimitate.

Principala dificultate consta in gasirea unei autoritati care sa poata (re)stabili regulile. O alternativa la autoritate ar fi existenta unui mediator care sa ajute partile sa-si clarifice nevoile si obiectivele. De multe ori, cand avem o astfel de harta a conflictului in fata, devin mai clare variantele reciproc avantajoase.

Conştiinţă şi raţiune


– sau ce nu se vede în ecranizările după Anna Karenina –

Anna Karenina e o poveste care are şi un happy-end: Levin (un alter ego al autorului) descoperă că există un motiv pentru a trăi – puterea de a face binele. Iar binele este dincolo de raţiune, avându-şi izvorul in conştiinţa omului.

« Atât eu cât şi toţi oamenii avem o singură conştiinţă neclintită, limpede, de netăgăduit; şi această conştiinţă nu poate fi explicată prin raţiune, pentru că este în afara acesteia, n-are nici o cauză şi nu poate avea nici un efect.                                                                                      Dacă binele are o cauză, nu mai e bine… dacă are ca efect rasplată, nici atunci nu mai e bine. Vasăzică, binele e în afara înlănţuirii de cauze şi efecte. »

Paradoxal, Anna ascultă de raţiune atunci când hotărăşte să se sinucidă. Contele Tolstoi descrie magistral această raţionalitate morbidă:

 » – Raţiunea a fost dată omului tocmai ca să scape de ceea ce-l supără, rosti cu afectare doamna din faţă în limba franceză, mulţumită de buna seama de fraza  ei.

Cuvintele acestea parcă erau un răspuns la gândurile Annei.

«Sa scapi de ceea ce te supără», repetă în gând Anna. […]  «Da. Ma supără foarte mult, şi de asta ne e dată raţiunea, ca să scăpăm de ceea ce ne supără. Deci trebuie sa scap. De ce sa nu stingi lumânarea când nu mai ai ce privi, când te dezgustă să te mai uiţi în jur?» « 

Ceea ce ne supără este conştiinţa. E conştiinţa limitelor, a finitudinii, a imperfecţiunii – Jankelevitch o numeşte inspirat la mauvaise conscience.

Jaluzele


Jaluzelele sunt folosite astazi pentru a regla cantitatea de lumina care patrunde intr-o incapere. La origine, in haremurile orientale, serveau pentru a permite omului aflat in interior sa vada ce se petrece afara fara a fi vazut. In româna a ajuns din franceza, asa cum arata si pluralul mai rar jaluzii ( fr. jalousie).

Drumul cunoscut al cuvantului: gr. ζηλος (=in fierbere, efervescent) – lat. zelus (insufletire, perseverenta) – lat. zelotus (plin de ardoare, de iubire, de simpatie) – it. geloso (invidios, posesiv) – fr. jaloux (invidios, anxios sa nu piarda ceea ce are) – fr. jalousie (gelozie, invidie, dar si stor) – rom. jaluzie / jaluzea. Cuvantul romanesc gelozie e derivat din italianul gelosia, acesta desemnand, ca si in franceza, atat jaluzeaua (sens primar), cat si sentimentul (sens ulterior).

Gelosia italiana (cea care acopera ferestrele) se naste dintr-o frica reala – frica de raidurile piratilor mauri (de altfel si solutia tehnica e preluata tot de la ei). A-ti pazi femeile devine cu timpul o obisnuinta mentala, chiar daca piratii ajung mai rar sa faca raiduri in Peninsula. Iar frica isi pierde obiectul concret, devenind anxietate. Cand ajunge in Franta, in secolul al XVI-lea, odata cu reginele italiene, jaluzia este deja aceasta anxietate din spatele unor ferestre acoperite. Maurii nu mai ajungeau de opt secole pana pe Loara. Dar umbra suspiciunii a crescut sub acoperirea persienelor (celalalt nume franco-italian al jaluzelelor).

Iubirea posesiva e legata intrinsec de gelozie. Pentru ca nu pot controla ce gandeste si ce simte o alta persoana. Iubirea empatica exclude gelozia pentru ca nu urmareste controlul celuilalt ca si cum ar fi o parte din mine, ci intelegerea partenerului. A intelege si a te lasa inteles. Ceea ce nu vrea sa riste gelosul din spatele jaluzelei.

Deriva continentelor


Continental drift e o carte captivanta. Nu despre carte in ansamblu vreau sa scriu azi, ci despre multiplele moduri in care o relatie poate fi scindata vizibil sau subteran. Povestea lui Bob Dubois (protagonistul romanului lui Russell Banks) « infatiseaza si ceea ce s-a petrecut cu cei cativa oameni care l-au iubit si cu niste haitieni si un jamaican, si cu fratele mai mare al lui Bob, Eddie Dubois, care-l iubea fara sa-si dea seama, si cu cel mai bun prieten al lui Bob, Avery Boone, care nu-l iubea, dar credea ca-l iubeste, si cu femeile pe care Bob Dubois le-a iubit aproape la fel de mult, dar in alt chip decat o iubea pe sotia lui, Elaine ».

Deriva continentelor mi s-a parut o analogie potrivita pentru a descrie miscarile care scindeaza cupluri, lent sau violent, zgomotos sau in tacere:
1. Neangajarea – foarte populara sub formula « relatie fara obligatii » 2. Absenta – mai cunoscuta sub numele de scena « prezenta virtuala » 3. Conflictul – desi are presa proasta, e tot atat de mult o sansa pe cat e o incercare;  4. Dezangajarea – « cum vrei tu, draga » 5.Separarea – uneori, in formula « stam impreuna si traim separat ».

Cele 5 miscari de mai sus se deosebesc in multe privinte, dar se intalnesc in cel putin un punct – sunt generate (cel putin in parte) de mitul ca undeva exista « jumatatea mea », cel sau cea care mi s-ar potrivi perfect si fara efort. Deci: 1. Nu ma angajez pentru ca mai astept; 2. O relatie mai mult virtuala ma lasa sa-l pictez pe celalalt in culorile dorintei mele; 3. Ma revolt in fata inselarii asteptarilor si intru in conflict cu cel care nu vrea sa confirme ceea ce ar fi trebuit sa fie; 4. M-am inselat, nu este el alesul, deci angajamentul meu nu mai este valabil (promisiunea i-am facut-o presupusei jumatati, nu acestei persoane dezamagitoare); 5. Nu ne mai potrivim ( cu variante: a. nu exista potriviri, fiecare e pe cont propriu; b. nu ne-am potrivit niciodata, dar asta inseamna ca o alta « jumatate » trebuie sa existe undeva; c, d, e ….)
As spune ca mitul jumatatilor care se cauta e la originea unor falii reale, care vor influenta in mod real relatii actuale sau potentiale.

Luxul ca finalitate


« Majoritatea celor care cauta bogatia o asociaza ideii de lux. Luxul e finalitatea bogatiei. Iar luxul constituie chiar frumusetea pentru o intreaga categorie de oameni. Luxul constituie singurul mediu in care ei pot simti in mod vag ca universul e frumos […] Groaza de saracie – si orice diminuarea a bogatiei, sau chiar nesporirea ei, poate fi resimtita drept saracie – este esentialmente groaza de uratenie. Sufletul pe care imprejurarile il impiedica sa simta, fie si confuz, fie si prin intermediul minciunii, macar o farâma din frumusetea lumii este invadat pana in centrul lui de un soi de groaza. »

(Simone Weil – Forme de iubire implicita a lui Dumnezeu)

Mihai I cel Loial


Stiu ca supranumele « cel Loial » i-a fost deja dat si bunicului sau, Ferdinand I, intr-un moment in care acesta a fost silit sa aleaga intre familia sa  (Casa Imperiala si Regala de Hohenzollern) si tara careia ii jurase credinta ca rege constitutional. Numele i-a fost sters din cartea Casei de Hohenzollern pentru a intra in cartea de istorie a Romaniei ca Ferdinand Întregitorul. Dar asta s-a intamplat dupa ce a stat alaturi de poporul sau cand izbanda era doar o speranta impotriva unor sorti potrivnici.

Pentru cei trei ani de incercari, in care a stat neclintit alaturi de poporul sau, Ferdinand I a binemeritat calificativul de Loial. Dar cred ca nu s-ar supara daca i-am acorda acelasi titlu si nepotului sau pentru cei peste 70 de ani de traversare a desertului, cu credinta neabatuta in datoria sa de Rege al României.

Si ce ar fi daca, asemenea bunicului sau, ar putea primi si un al doilea supranume – Mihai I Reîntemeietorul ?

Despre convivialitate


Toate societatile omenesti se formeaza in jurul mesei. A manca impreuna e primul act social.

Pana tarziu in istorie, a manca impreuna la aceeasi masa crea o legatura pe viata. (De aici si zicala – aplicata in situatii in care vrem sa sanctionam o familiaritate nepotrivita – « Am mancat din aceeasi oala? »).

Simetric, refuzul de a accepta mancarea oferita in semn de bunavointa era considerat un act ostil. Strainul care nu mananca din bucatele noastre e privit ca dusman. E si aici o nuanta: pot sa pun mancarea in fata unui strain fara sa stau la masa cu el. In felul acesta nu imi creez obligatii si ii arat ca am resurse (am putea traduce asta in termeni de politica externa in neolitic: nu avem nevoie de resursele voastre, dar nu incercati sa ne atacati, pentru ca suntem puternici). Strainul ramane strain – nu l-am primit la masa mea.

Nu exista alimentatie sanatoasa ca act individual. Conteaza mai mult cum mancam decat ce mancam. Patologia legata de excesul alimentar este legata in primul rand de ruperea omului modern de convivialitatea traditionala. Rolul regulator, rolul socializant, rolul moderator si rolul pacificator al adunarii in jurul unei mese sunt abandonate de majoritatea locuitorilor satului planetar.

Decalog interogativ


La sfarsitul fiecarei intalniri cu o persoana in suferinta ar trebui sa-mi pun urmatoarele intrebari:

1. L-am făcut să se simtă în largul său ? 2. M-am adresat suferinţei lui ? 3. Am reuşit să-i câştig încrederea ? 4. L-am lasat sa dea glas emoţiilor ? 5. I-am  înţeles suferinţa ? 6. Am reuşit să-i transmit înţelegerea mea ? 7. Mi-am exprimat intenţia de a-l ajuta ? 8. Am înţeles ce vrea să obţină prin tratament ?  9. Am stabilit împreună obiectivele ? 10. Mi-am acordat rolul cu nevoile persoanei care mi-a cerut ajutorul ?

Intrebarile mi le pun adesea. Macar atat pot sa fac. Fiindca de raspunsuri nu pot fi sigur. Si e bine asa.

Omul este omnivor


E un fapt. Nu are nimic de-a face cu morala. Nu e logic. E pur si simplu biologic.

Azi am vazut, lipit peste o reclama fastfood, un afis pe care scria (sub imaginea unui cap de animal jupuit): Are mancarea ta o faţă? GO VEGETARIAN ! E ultimul motiv pentru care as deveni vegetarian; daca ordinea lumii e pur naturala, atunci toate animalele mor si, intr-un fel sau altul, fiecare animal e hrana pentru altul. Moartea zebrei sfasiate de lei e mai putin atroce decat moartea vitelor la abator? Iar daca vreau sa imi testez capacitatea de fiinta morala, nu as incepe cu o poveste de genul « ce idilica ar fi lumea daca omul ar fi ierbivor ».

Ceea ce as fi sanctionat eu la acea reclama la chiftele fast food era labartarea gretoasa pe zeci de metri si invitatia explicita la lacomie, la lipsa de masura. Altminteri, refuzul de a fi ceea ce esti (adica un animal omnivor) nu este decat o alta lipsa de masura.

Mancam intr-adevar, in medie, in emisfera nordica, mai multa carne si mai multe grasimi decat am avea nevoie. Asta nu inseamna ca idealul este zero grasimi animale. Inseamna doar ca trebuie sa regasim justa masura a nevoilor noastre.