Ils sont fleuris les neiges d’antan,
Douce-blanc tourna en vert vivant
On avait vingt ans, il sont vingt ans.
Jeunesse fondante en vol-au-vent
Descend au fond d’amour montant,
Vingt ans d’ici, il aura vingt ans.
Demain matin le ciel d’argent,
Aimant des feuilles en or brillant,
Nous dansera comme à vingt ans.
Ordinul Coroana României, a fost reînfiintat de Majestatea Sa Regele Mihai la 30 decembrie 2011, ca ordin dinastic (de familie). În fiecare an, la 14 martie, se sărbătorește Ziua Ordinului (la 14 martie 1881, a fost proclamat Regatul României).
Motto-ul Ordinului Coroana României este “Prin noi înșine”.
Prin noi înșine ne putem recapata tara. Încoronata cu insemnele suveranitatii.
Reinfiintarea ordinului la 30 decembrie (data proclamarii republicii sovietice in tara noastra) e semnificativa. Faptul ca ordinul e dinastic, si nu de stat, ne aminteste că institutia numita Coroana României se află inca in exil. Impreuna cu adevarul, demnitatea si suveranitatea.
Pana cand vom da cinstea pe minciună? Pana cand vom trai in Republica Minciunii?
Stropite atent cu galben-de-soare,
Crescură gândurile mele uşor,
Verde intens şi viu, încrezător,
Din dragostea ta mereu hrănitoare.
Voi strânge de pe ele numai rouă,
Într-un pahar pictat cu flori la şcoală,
Ca apă vie pentru orice boală,
Ca limpede izvor de viaţă nouă.
Maestrul Victor Rebengiuc a fost decorat de Majestatea Sa Regele Mihai I cu Decoratia regala « NIHIL SINE DEO ». Decoratia i-a fost înmânata de Alteta Sa Regala Principesa Margareta, Custode al Coroanei României.
In imagine e un detaliu dintr-o fotografie postata pe blogul Principelui Radu.
In timp ce mai priviti atent strangerea de mâna, înclinarea Maestrului, surâsul Principesei, va reamintesc:
Vreti să vă pun poze cu presedinti, ca să comparati zâmbetul, tinuta, privirea?
Si o întrebare finală:
Ce poate face un presedinte si nu poate face aceasta viitoare Regină a României?
Franco Zeffirelli împlineste 90 de ani. Un maestru al întâlnirilor în profunzime dintre lumină si corpuri, dintre cuvant si vocea umană, dintre om si duhul său.
O selectie foarte scurta dintre preferintele mele: vocea Angelei Gheorghiu in Traviata, pusa in scena de Zeffirelli la Metropolitan in 2006; lumina, culorile si scenografia filmului de opera Callas Forever (2002); memorabilele transpuneri cinematocrafice ale duhului Evangheliilor din Jesus of Nazareth; frumoasa drama de epoca in culori pastelate Tea with Mussollini.
La ceai cu Zeffirelli ar putea fi titlul unui film zeffirellian despre privirea care descoperă profunzimea luminoasă si amabila a lumii.
Pe 24 Ianuarie 1859 Ţara Românească s-a unit cu Moldova. Moldovenii au dat vizibilitate europeană cauzei unioniste în 1858, moldovenii au găsit domnul care să poată fi ales si de munteni, moldovenii vor da tonul în literatura română în urmatoarea jumătate de secol. Moldova a plătit apoi si pretul zelului său unionist: capitala s-a mutat la Bucureşti, iar Iaşii au devenit un oraş de provincie.
Capitala Moldovei a devenit din nou inima României în toamna primului dezastru national, în 1916. Doi ani a rezistat această foarte mică Românie neocupată, iar multi, foarte multi tarani români au devenit cu adevărat cetateni români la Mărăşeşti, la Mărăşti si la Oituz. Acolo au rămas îngropati si cei mai multi dintre cei care au apărat România Mică si au facut posibilă România Mare. Mărăşti, Mărăşeşti, Oituz – nume moldave la temelia României Mari.
Iar Unirea cea Mare, să nu uităm, a început tot in Moldova, la Chişinău si la Iaşi. În primăvara lui 1918, Sfatul Tarii a proclamat, la Chişinău, unirea Basarabiei cu România (care era pe atunci redusă la Moldova dintre Carpati si Prut); Regele Ferdinand a primit Declaratia de Unire la Iasi. La 1 Decembrie pe stil vechi, Regele Ferdinand si Regina Maria intrau din nou în Bucuresti. Ţara Românească se unea din nou cu Moldova.
Regele Carol I nu pierdea nicio ocazie sa sublinieze rolul Iaşilor de capitală culturală a României. Din păcate, pe lângă această recunoastere simbolică, guvernele de la Bucuresti au cam uitat să adauge si conditii de dezvoltare a regiunii de unde a început drumul catre România. Cei care uită Moldova uită, de fapt, de unde au plecat.
Am recitit ieri comentariul părintelui Alexander Schmemann la rugăciunea Tatăl Nostru. A fost bine ca l-am recitit, si probabil ca o voi mai face, nu din cauza ca ar fi stufos (sunt 8 capitole mici si clare, pana in 1000 de cuvinte fiecare, cuvinte care au fost rostite initial la microfonul Radio Liberty astfel incat sa poata fi intelese si de oameni nascuti in statul sovietic ateu), ci pentru ca atentia noastra e mereu divizata, problema pe care o descrie foarte bine si autorul acestei carticele limpezi, dar dense:
« Pentru a înţelege cu adevărat Rugăciunea Domnească şi a participa la ea, trebuie mai întâi să ne eliberăm de nebulozităţile noastre lăuntrice, de divizarea atenţiei noastre, de neglijenţa spirituală care ne caracterizează şi în care trăim în mod constant. »
Capitolul care a avut cel mai puternic ecou in mine de data aceasta a fost cel de-al doilea – « Sfinţească-se numele tău »:
« Dupa inceputul acesta plin de bucurie si de dragoste, ca o sarbatoare a sufletului: „Tatal nostru, Care esti in ceruri « , spunem: „sfinteasca-se numele Tau ». Ce anume ne rugam, ce anume cerem, ce aspiratii avem, ce sperante nutrim atunci cand pronuntam aceste cuvinte? Poate cineva sa sfinteasca numele lui Dumnezeu?
Din nefericire, majoritatea credinciosilor care pronunta aceste cuvinte nu le analizeaza intelesul, iar pentru atei acesta este un motiv in plus de a da din umeri, exprimand astfel starea de confuzie pe care le-o creeaza combinatia “mistica” a acestor trei cuvinte: „sfinteasca-se numele Tau ».
Din cele mai vechi timpuri, oamenii au dat denumirile „sfant » si „sacru » lucrurilor si fiintelor pe care le-au perceput ca avand o valoare suprema – impunand evlavie, respect, veneratie, recunostinta, acelor lucruri si fiinte care ii atrageau pe oameni, inspirandu-le incredere, caldura si apropiere sufleteasca. Ma refer aici la sentimentele sfinte fata de tara natala, la dragostea sacra fata de parinti, la adorarea sacra a frumusetii, a perfectiunii, a miracolului. Prin urmare „sfinte » sunt lucrurile mai inalte, mai pure, care cer sa le dai tot ce ai mai bun in tine insuti: cele mai bune si mai frumoase sentimente, cele mai mari eforturi, cele mai luminoase sperante. Specificitatea sfinteniei consta in faptul ca ea pretinde de la noi o constientizare launtrica a dorintelor celor mai evidente si mai ascunse; de fapt, nu e vorba numai de a le constientiza, ci si de a vietui si actiona in duhul acestei constientizari. A constientiza ca 2 x 2 = 4, sau ca apa fierbe la o anumita temperatura, nu ne face nici mai buni, nici mai rai; noi ne referim aici la o constientizare bipolarizanta – a dreptilor si a pacatosilor, a inteligentilor si a ignorantilor, a geniilor si a natarailor. Dar daca traim experienta constientizarii sfinteniei in termenii frumusetii si ai perfectiunii morale, sau daca beneficiem de o intuitie deosebita despre lume si viata, atunci constientizarea respectiva va pretinde ceva de la noi, va efectua o schimbare in noi, ne va invita undeva, ne va fascina, ne va cuceri.
Cat de simplu si de frumos a descries Puskin toate acestea in binecunoscuta sa poezie: Amintirea unui moment de glorie…! Uitand „inchipuirile », involburarea „rascolitoarelor furtuni » si risipirea „nadejdilor de odinioara », scrie poetul:
„… sufletul meu era tulburat
si ai venit inca o data, Tu,
imagine care a si trecut,
licarire a frumusetii pure.
Acum, in plinatate bate inima mea,
simtind, inca o data,
invierea dumnezeirii
si a inspiratiei si a vietii,
si a lacrimilor si a iubirii »
Aceasta este descrierea sfinteniei ca frumusete. O astfel de experienta ne schimba viata in totalitate, umpland-o, pentru a imprumuta cuvintele lui Puskin, de inteles, « inspiratie », bucurie si dumnezeire. »
…………………………………………………………..
ABBA (1980) – chiar au trecut multi ani de atunci.
DAN GHENEA 