Catégorie : Carti

Codru-i frate cu românul?


Les paradisiaques (de Pascal Quignard) statea pe birou de mai bine de doua saptamani. Era prea groasa pentru o lectura de seara si era prea grea ca sa o car dupa mine pentru o lectura de  zi.

In seara asta am deschis-o la intamplare si am citit textul intitulat, oarecum impropriu, Capitolul 37 – Alexis fiul lui Eufemianus; dupa care am citit, cu pofta, si in dreapta si in stanga capitolului 37.

Ma opresc putin pentru a pune aici (traduse rapid) cateva randuri din capitolul 43 (Locul nimanui).

Sylvanus era zeul roman al frontierelor. La origine, el era, mai exact, zeul lizierelor padurilor. Romanii defineau padurea drept «ceea ce nu apartine nimanui». Res nullius.

«Locul nimanui». Locus neminis.

Cuvântul latin nemus (care desemneaza padurea) vine de la nemo (nimeni). Res nullius [ceea ce nu apartine nimanui] se contrapune res publica [ceea ce este public].

Mi-a venit in minte clişeul « codru-i frate cu românul ». Dacă ar fi adevarat, ar insemna ca românul se simte bine in «locul nimanui». Asta ar explica multe. De exemplu faptul ca România arata ca tara nimanui.

Cartea săptămânii (XXII)


Am recitit cartea lui Ivor Porter Mihai I al României. Regele şi ţara.

Mi se pare ca autorul gaseste tonul cel mai potrivit pentru a descrie drama acestui mare rege. Sir Ivor a scris aceasta carte la 92 de ani si a plecat dintre noi anul trecut, la 99 de ani. Se simte ca e un dar facut unui prieten de-o viata. De la un prieten adevarat, nu unul de curte.

Eu unul simt ca Sir Ivor a vrut sa aduca si o marturie curata, fara concesii, despre un om care a incercat si a reusit sa ramana in adevar intr-un secol al marilor minciuni.

Iata o mostra a acestui stil direct, in tuse simple, fara eufemisme si ascunzisuri:

« Mihai a fost crescut intr-un mod grotesc. A stat prea putin cu ambii parinti, in schimb a petrecut o mare parte din copilarie la curtea regala, cu tatal sau teatral, cu amanta acestuia, Elena Lupescu, si camarila lingusitoare si corupta. Principesa Elena se ingrijora insa zadarnic, gandindu-se la influenta nefasta pe care toti acestia ar fi putut-o avea asupra fiului ei. Nu avea de ce: la maturitate, Mihai va ajunge sa adulmece coruptia de la mare distanta si va avea toata viata un dezvoltat simt al datoriei. »

Mai multe citate din carte puteti gasi aici.

Mai pun aici niste randuri care ar trebui sa ne puna pe ganduri. Am avut si avem adevarul in fata. Si totusi nu ne decidem sa actionam in lumina adevarului:

« Când, după un exil impus, i s-a permis să se întoarcă doar pentru câteva zile în patria sa, afost salutat de mulţimi uriaşe la Bucureşti. Le-a spus atunci ceea ce nici un lider comunist n-ar fi îndrăznit să le spună vreodată: «Vă iubesc!». Si, cu toate că guvernele succesive au încercat timp de 44 de ani să discrediteze monarhia, românii l-au crezut. »

Cartea săptămânii (XXI)


ababcO carte scrisa in catalana, in care Catalonia nu apare deloc. Un singur personaj e catalan, dar locuieste la Berlin. Singura limba in care e tradusa cartea este româna, in cadrul unui program destinat promovarii literaturii catalane.

Asta imi aminteste de Heliade, care, la inceputurile literaturii romane, indemna:  » Scrieti baieti, scrieti orice, numai scrieti ». Si Àngel Burgas scrie aproape orice in catalana: traduceri, scrieri pentru copii, piese de teatru, romane.

Daca ar fi insa sa ma iau dupa Sfârsitul Europei, Àngel Burgas are o voce distincta si care prinde cititorul. Are un mod insolit de a construi o intriga foarte larga (in prima treime a romanului ai impresia ca lecturezi povestiri disparate), dupa care actiunea se accelereaza, pentru ca apoi finalul sa fie decupat scurt.

Matineul de sâmbătă (XXVIII)


jiriL-am servit pe Regele Angliei (Obsluhoval jsem anglického krále, 2006) este regizat cu maiestrie si duiosie de Jiří Menzel, dupa un roman de Bohumil Hrabal (tradus la ART). Filmul  aici

Cartea săptămânii (XX)


Plectrude. Asa se numeste personajul principal al acestei carti. Cititorul a fost deja avertizat ca numele este predestinare. E problema cititorului daca, in ciuda avertismentului, crede ca scriitoarea Nothomb « da viata » personajelor. In aceasta carte Nothomb da nume personajelor si odata cu ele o poveste deja scrisa. Daca vrea onorabilul cititor sa ramana la iluzia unei fictiuni « ciudătele » cu final caldut, sa nu citeasca ultimele trei pagini. Despre ultimele trei pagini va spun doar atat: Stranger than fiction.

Cartea săptămânii (XIX)


uc— Ati indispus profund  delegatia  firmei prietene! Ati servit cafeaua cu niste formule care sugerau că  vorbiti  japoneza la  perfectie!

— Dar n-o vorbesc chiar asa de rău, Saito-san!

— Tăceti! Cu ce drept vă apărati? Domnul Omochi e foarte supărat pe dumneavoastră. Ati creat o ambiantă execrabilă  în sedinta  de azi-dimineată: cum ar mai fi putut partenerii  nostri să se simtă în sigurantă, cu o albă care le întelege limba? Începînd din momentul  ăsta, nu  mai  vorbiti  japoneza.  Am făcut ochii  mari.

— Poftim?

— Nu mai  stiti   japoneza.  E clar?

— Pai Yumimoto m-a angajat tocmai pentru că  stiam limba!

— Nu ma  interesează. Vă ordon sa nu mai  întelegeti  japoneza.

— Imposibil. Nimeni nu se poate supune unui astfel de ordin.

— Există întotdeauna un mijloc de a te supune. Asta ar trebui sa înteleagă creierele  occidentale.

Cu « uimire si cutremur » trebuie sa-i vorbească un samurai stapanului sau, atunci cand i se permite acest lucru. Stupeur et tremblements (Uimire si cutremur) descrie o « ciocnire a civilizatiilor » in arena unei corporatii japoneze. O carte pe care am citit-o cu uimire si fiori (de admiratie si de placere). Exista si un film (clip de prezentare – aici), dar nu prea are cum sa se apropie de frumusetea cartii.

Cartea săptămânii (XVIII)


1539-2129Un alt fel de amintiri din copilarie. Neverosimile ca amintiri si totusi convingatoare. Un roman autobiografic fabulos (in sensul propriu al cuvantului), care pune in scena copilaria japoneza a autoarei.

« Foarte repede, mi-am dat seama că vârsta îmi conferea un statut special, în tara Soarelui-Răsare, de la nastere si până în pragul grădinitei, esti un zeu. Nishio-san mă trata ca pe o divinitate. Fratele, sora mea si cele două futago trecusera de vârsta sacră: li se vorbea în mod obisnuit. Eu, în schimb, eram un okosama: o onorabilă excelenţă nevârstnică, un senior copil. »

Cartea săptămânii (XVII)


boiaAm scris anul trecut (aici) despre o carte a domnului profesor Boia pe care nu am citit-o: De ce este România altfel?. 

Saptamana aceasta am recitit Pentru o istorie a imaginarului, scrisa in franceza in urma cu 15 ani,  si mi-am dat seama ce era fundamental disonant in De ce este România altfel?: autorul trateaza in registrul realului (România este altfel), ceea ce tine de domeniul imaginarului (despre România se spune că, …se crede că; România pare că ). Diferenta pe care chiar Lucian Boia o ilustreaza, cu numeroase exemple, in Pentru o istorie a imaginarului.

Pentru o istorie a imaginarului e o carte supla, dar condensand multa informatie (si nu rareori luata de pe carari mai putin batatorite), e bine sistematizata fara a deveni arida, e adesea provocatoare, fara a fi insa extravaganta.

Cateva extrase aici

Cartea săptămânii (XVI)


Citindu-l pe Turgheniev pune in scena 4 lumi, mergand in perechi.

Prima pereche: o lume traditionala aflata la crepuscul – Irlanda anilor ’50 – si o lume deja moarta ca lume – Rusia anilor ’50 a secolului XIX –  dar pastrata vie ca hiperlume in lecturi din Turgheniev.

A doua pereche: lumea « normala » si lumea azilului psihiatric.

Nu o sa va dezvalui nimic din trama epica, lirica si ideologica a romanului lui William Trevor. E prea bine tesut ca sa va stric placerea de a descoperi, cu surprize la fiecare pas, subtilitatile, muzica si frumusetea povestii.

Va pot spune insa ce scrieri ale lui Turgheniev puteti citi inainte, pentru a gusta mai deplin referintele, frugale, de altfel, din romanul scriitorului irlandez. Am identificat trei romane citate: Pervaia liubov (Prima iubire, 1860), Nakanune (În ajun, 1860), Otțî i Deti (Părinți si copii, 1862).

Cartea săptămânii (XV)


anso

Un spectacol de televiziune. Reproducerea unui lagar de concentrare nazist. Cu 95 de camere de filmat in plus. Suferinta in direct. Moartea in direct. Alegerea de catre public a condamnatilor la moarte. Apasand pe butoanele telecomenzii.

O satira neagra in care speranta nu moare, totusi. Nici frumusetea, nici iubirea.