eruda – Douăzeci de poeme de iubire şi un cântec de disperare, traducere de Dan Munteanu Colán)[Es la mañana llena de tempestad]
eruda – Douăzeci de poeme de iubire şi un cântec de disperare, traducere de Dan Munteanu Colán)
eruda – Douăzeci de poeme de iubire şi un cântec de disperare, traducere de Dan Munteanu Colán)
Am recitit ieri comentariul părintelui Alexander Schmemann la rugăciunea Tatăl Nostru. A fost bine ca l-am recitit, si probabil ca o voi mai face, nu din cauza ca ar fi stufos (sunt 8 capitole mici si clare, pana in 1000 de cuvinte fiecare, cuvinte care au fost rostite initial la microfonul Radio Liberty astfel incat sa poata fi intelese si de oameni nascuti in statul sovietic ateu), ci pentru ca atentia noastra e mereu divizata, problema pe care o descrie foarte bine si autorul acestei carticele limpezi, dar dense:
« Pentru a înţelege cu adevărat Rugăciunea Domnească şi a participa la ea, trebuie mai întâi să ne eliberăm de nebulozităţile noastre lăuntrice, de divizarea atenţiei noastre, de neglijenţa spirituală care ne caracterizează şi în care trăim în mod constant. »
Capitolul care a avut cel mai puternic ecou in mine de data aceasta a fost cel de-al doilea – « Sfinţească-se numele tău »:
« Dupa inceputul acesta plin de bucurie si de dragoste, ca o sarbatoare a sufletului: „Tatal nostru, Care esti in ceruri « , spunem: „sfinteasca-se numele Tau ». Ce anume ne rugam, ce anume cerem, ce aspiratii avem, ce sperante nutrim atunci cand pronuntam aceste cuvinte? Poate cineva sa sfinteasca numele lui Dumnezeu?
Din nefericire, majoritatea credinciosilor care pronunta aceste cuvinte nu le analizeaza intelesul, iar pentru atei acesta este un motiv in plus de a da din umeri, exprimand astfel starea de confuzie pe care le-o creeaza combinatia “mistica” a acestor trei cuvinte: „sfinteasca-se numele Tau ».
Din cele mai vechi timpuri, oamenii au dat denumirile „sfant » si „sacru » lucrurilor si fiintelor pe care le-au perceput ca avand o valoare suprema – impunand evlavie, respect, veneratie, recunostinta, acelor lucruri si fiinte care ii atrageau pe oameni, inspirandu-le incredere, caldura si apropiere sufleteasca. Ma refer aici la sentimentele sfinte fata de tara natala, la dragostea sacra fata de parinti, la adorarea sacra a frumusetii, a perfectiunii, a miracolului. Prin urmare „sfinte » sunt lucrurile mai inalte, mai pure, care cer sa le dai tot ce ai mai bun in tine insuti: cele mai bune si mai frumoase sentimente, cele mai mari eforturi, cele mai luminoase sperante. Specificitatea sfinteniei consta in faptul ca ea pretinde de la noi o constientizare launtrica a dorintelor celor mai evidente si mai ascunse; de fapt, nu e vorba numai de a le constientiza, ci si de a vietui si actiona in duhul acestei constientizari. A constientiza ca 2 x 2 = 4, sau ca apa fierbe la o anumita temperatura, nu ne face nici mai buni, nici mai rai; noi ne referim aici la o constientizare bipolarizanta – a dreptilor si a pacatosilor, a inteligentilor si a ignorantilor, a geniilor si a natarailor. Dar daca traim experienta constientizarii sfinteniei in termenii frumusetii si ai perfectiunii morale, sau daca beneficiem de o intuitie deosebita despre lume si viata, atunci constientizarea respectiva va pretinde ceva de la noi, va efectua o schimbare in noi, ne va invita undeva, ne va fascina, ne va cuceri.
Cat de simplu si de frumos a descries Puskin toate acestea in binecunoscuta sa poezie: Amintirea unui moment de glorie…! Uitand „inchipuirile », involburarea „rascolitoarelor furtuni » si risipirea „nadejdilor de odinioara », scrie poetul:
„… sufletul meu era tulburat
si ai venit inca o data, Tu,
imagine care a si trecut,
licarire a frumusetii pure.
Acum, in plinatate bate inima mea,
simtind, inca o data,
invierea dumnezeirii
si a inspiratiei si a vietii,
si a lacrimilor si a iubirii »
Aceasta este descrierea sfinteniei ca frumusete. O astfel de experienta ne schimba viata in totalitate, umpland-o, pentru a imprumuta cuvintele lui Puskin, de inteles, « inspiratie », bucurie si dumnezeire. »
…………………………………………………………..
« Literatura riscă să fie părăsită pentru că este scrisă într-o limbă din ce în ce mai străină fată de cea care se vorbește în viata de toate zilele. Literatura tinde să devină o limbă moartă. Indiferentă la această agonie, școala a ales calea jargonului specializat și calea demagogiei. Calea jargonului? Se dă elevului o trusă de scule si el abordează textele cu lovituri de figuri de stil si câmpuri semantice. Demagogia? Se pune în programă ceea ce îi intereseaza imediat pe elevi, abandonându-i lor înșile și internetului, iar frumusetea se afundă în totul-e-cultură. […] Vor exista mereu romane de dragoste, dar vor mai exista romane care gândesc dragostea si, mai ales, cititori formati pentru a le primi? »
(interviu cu Alain Finkielkraut pe marginea romanului sau Un coeur intelligent, in revista Lire, septembrie 2009)
Azi, in ultima zi de vacanta, m-am delectat citind citeva numere un pic invechite. Poate ca totusi literatura si cititorii nu vor disparea. Din acelasi numar din Lire am simtit nevoia sa incerc sa traduc aici cateva versuri.
Fiecare dintre momentele vietilor noastre
ar fi fost fără îndoială perfect
dar e un rău care le leagă
si le strânge în amintire………………………………………………………..
Aud insinuându-se către arbori
amintiri despre mortile noastre
cât timp ziua nu s-a ridicat
pentru a ne reduce la fericirile noastre
( Jean-Pierre Colombi – Les choses dicibles)
Însemnările secrete ale lui Descartes, de Amir D. Aczel O scurtă descriere a cărtii – aici Ce mi-a placut mie: că autorul (un matematician) stie să povestească că autorul (un matematician) stie să explice că am fost incitat la o reflectie asupra infinitului si rationalitătii … Continuer la lecture de Cartea săptămânii (VI)
« Văzând ei steaua, s-au bucurat cu bucurie nespus de mare. Şi intrând în casă au văzut copilul împreună cu Maria, mama Sa; şi, căzând la pământ, I s-au închinat şi, deschizându-şi cuferele, I-au adus daruri: aur şi tămâie şi smirnă. «
Evanghelia după Matei, tradusă si comentată de Cristian Bădiliţă (Ed. Curtea Veche, 2009)
Impresionantă trudă intelectuală de căutare a adevărului. Comentariu sobru, lamuritor.
Dedicatie cum nu se poate mai potrivită:
« Cu dragoste, credinţă şi speranţă, dedic această traducere comentată a Noului Testament memoriei martirilor din perioada comunistă, creştinilor români de toate confesiunile. »
Dictionarul khazar de Milorad Pavić merită citit fie si numai pentru o fraza ca asta:
« Adevărul este transparent si nu atrage atentia, pe când miciuna este opacă, nelăsând să treacă nici lumina, nici privirea. Mai există o a treia stare, când cele două atitudini se amestecă, de fapt, atitudinea cea mai întâlnită. Cu un ochi privim spre adevăr si privirea asta se pierde cu totul în nemărginire, dar cu celălalt ochi nu vedem prin minciună nici cât o palmă, privirea nu merge mai departe, rămâne pe pământ, e a noastră, asa strabatem si noi viata, într-o râna. De aceea adevarul nici nu poate fi înteles nemijlocit, ca minciuna, ci doar prin comparatie cu minciuna. Si in comparatie cu blancurile si slovele Scripturii noastre. Căci blancurile din Dictionarul khazar marchează locurile transparente ale adevărului divin si ale numelui (Adam Kadmon). Iar slovele negre dintre blancuri corespund locurilor unde privirea noastra nu trece de suprafata… »
Abia la aceasta a doua lectură am observat ca tin in mana un « exemplar feminin ». Pavić s-a jucat scriind si un « exemplar masculin ». Am dat o cautare si am aflat ca a fost tradus si acesta, la editura Paralela 45. O sa-l caut, fie si numai pentru a incerca experienta propusa in ultima parte a « exemplarului feminin »:
« Dar, oricum, a citi o carte atat de groasa inseamna a ramane o vreme singur. Inseamna sa te lipsesti o vreme de faptura la care iti cam sta gandul, fiindca cititul la patru maini nu prea merge. De asta scriitorul are unele remuscari si o sa incerce sa le rascumpere. Prezenta aceea fermecatoare cu ochi neastamparati si cu plete lenevoase care, citind acest dictionar, alearga prin propria spaima ca printr-o odaie, trebuie sa procedeze astfel. In prima miercuri a lunii, cu dictionarul sub brat, sa iasa in miezul zilei la cofetaria din centrul urbei sale. Acolo o sa fie asteptata de un tanar care, la fel ca si ea, cheltuise timp cu cititul acelei carti. O sa stea impreuna la o cafea si o sa-si arate unul altuia cartea, comparand exemplarul femeiesc cu cel barbatesc. Care se deosebesc. Cand vor compara propozitia cu litere cursive din ultima scrisoare a exemplarului feminin cu cea a exemplarului masculin, dictionarul se va inchidc intr-un tot , precum o partida de domino, si nu le va mai fi de niciun folos. N-au decat sa-l injure pe lexicograf, dar s-o faca repede, in numele a ceea ce urmeaza, fiindca abia ceea ce vine dupa e traba lor si face mai mult decat orice lectura.
Ii si vad cum isi incropesc masa pe o cutie postala si cum, in plina strada, mananca sezand in saua bicicletei. »
Săptămâna aceasta am luat o carte doar pentru că mă interesa subiectul, dar nu aveam mari asteptări în legatură cu scriitura. Numele autorului – Horia Stancu – imi era complet necunoscut. Romanul se intitulează Fanar, iar, de pe coperta IV, Nicolae Manolescu m-a incurajat să cumpăr cartea cu urmatoarele cuvinte:
» Nimic nu izbuteste mai bine autorul decat scena de culoare, bazarul de oameni, descrierea strazilor din Istanbul sau Bucuresti, a hanurilor, a crâşmelor, aratarea vietii porturilor si a pescarilor. In acestea nu e pur si simplu culoare istorica: nici o documentatie nu ar fi putut tine locul spiritului de observatie. »
Am cumparat deci cartea, insa nu am fost initial prea grabit deschid volumul de aproape 600 de pagini. Imi ziceam ca va fi o placuta trecere de vreme in vreo zi cu ploaie. A stat doua zile uitata printr-o geanta, de unde am luat-o alaltaieri, cand am avut un ragaz neprevazut (doua consultatii au fost reprogramate din cauza traficului).
A fost dragoste la prima vedere. Nu am terminat-o inca, dar nu poate fi decat savuroasa si in urmatoarele 300 de pagini. E incredibil cate personaje vii si credibile stapaneste autorul, si cat de usor te poarta de la Stambul la Bucuresti si apoi in Alexandria Egiptului. Iar scriitura e alerta, frumoasa si captivanta.
[mai mult – aici]
Stefan Zweig stie sa povesteasca timpul. Cartile lui au ritm. Am simtit asta in adolescenta, cand citeam Orele astrale ale omenirii sau Suflete zbuciumate, am simtit-o si anul acesta citind Lumea de ieri si Douăzeci şi patru de ore din viaţa unei femei.
Nu am citit traducerea in română. Am vazut frumoasa editie din Raftul Denisei intr-o librarie si am vrut s-o cumpar, dar nu aveam bani la mine. Ma grabeam sa ajung la Institutul Francez si mi-am zis ca o s-o iau la intoarcere, dupa ce scot bani de la bancomat. La biblioteca franceza am gasit o editie a romanelor si nuvelelor lui Zweig. Am citit inceputul din Vingt-quatre heures de la vie d’une femme si, vazand ca actiunea se petrecea in 1904 pe Riviera, mi-am zis ca e potrivit s-o citesc in franceza.
Zweig a reusit sa fie simultan un autor cu mare priza la public si un autor profund. Sigmund Freud admira fara rezerve Douăzeci şi patru de ore din viaţa unei femei si ii marturiseste pe larg motivele acestei admiratii autorului intr-o scrisoare datata 4 septembrie 1926: « nelinistitoarea stranietate » a scriiturii si intuitia unuia dintre arhetipurile fundamentale – fantasma masculina a mamei initiatice.
Nu va speriati ca l-am adus in scena pe Freud. Cartea e foarte lizibila si autorul face psihologie aproape in joaca; nici nu-ti dai seama cand ai patruns in abisuri.
La 28 noiembrie 1918, la Cernăuţi, Iancu Flondor citea in fata Congresului General al Bucovinei declaratia de unire « necondiţionată şi pe vecie a Bucovinei, în vechile ei hotare până la Ceremuş, Colacin şi Nistru, cu Regatul României”. Vecia a durat mai putin de un sfert de veac, iar hotarele s-au mai schimbat de 7 ori de atunci pana azi.
Am deschis di
n nou azi o carte despre care am mai scris pe blog – Die Landschaft Bukowina, de Kurt Scharr. Am un sentiment special fata ce aceasta carte pentru ca mi-a fost daruita de Profesorul Heinz Katschnig, psihiatru, iubitor de limbi romanice (inclusiv româna – m-a incurcat adesea cu intrebari foarte pertinente de gramatica!) si amator de istorie (sa-l fi vazut in gara la Suceava, intreband despre lucruri despre care nici localnicii nu mai stiau!).
Die Landschaft Bukowina prezinta cu o frumoasa precizie nasterea, cresterea si descresterea unei regiuni europene. Reproduc o ilustratie cu stemele orasului Cernăuţi, un concentrat heraldic al acestei istorii dramatice.
Figura 53. Stemele orașului Cernăuți. a: 1777-1918 austriacă, b: 1918-1940/1941-1944 română, c:1940 -1941/1945-1991 sovietică, d: ucraineană din 1991. Similaritatea între stema austriaca și varianta ucraineană este evidentă, în timp ce în perioada românească zimbrul înlocuiește vulturul bicefal. Sovieticii s-au inspirat in mod evident de la porțile fostei reședințe arhiepiscopale (sic!) .