Catégorie : Carti

Doliul după tine însuţi

· 16 commentaires ·

Citesc într-o carte densa in informatii, bine mobilata cu exemple lamuritoare si fundamentata pe o bibliografie de peste 1000 de titluri (pentru o carte de 450 de pagini A5!):

« 7.4.2. Doliul faţă de propria persoană. Foarte productivă este extinderea modelului «pierderii» la propria persoană […] Subiectul se simte înstrăinat de «persoana sa actuală», de corporalitatea sa, pe care nu o poate accepta şi faţă decare pate să resimtă silă, dispreţ, ură cu o intensitate care poate deveni critică în condiţiile unor incidente minore. » (Constantin Oancea, Corneliu Ungureanu şi Renata Iosifescu – Consilierea şi tehnici înrudite în practica medicală, Editura SEMNE, Bucureşti, 2012)

Doliul după tine însuţi poate aparea dupa accidente mutilante, invaliditati dobandite sau ca o reactie la semnele de imbatranire, spun autorii. Eu as mai adauga o situatie din ce in ce mai frecventa: doliul dupa un sine virtual. Apare in momentul in care renunt la speranta sinelui « ce-ar fi putut sa fie si niciodata nu va fi » si nici o alta varianta de viata aici si acum nu ma satisface. Atunci cand viata e mereu in alta parte.

Dupa-amiază cu Sappho

· 2 commentaires ·

La Bookfest, atmosfera dezolanta. Prind din zbor un « Cine nu are prieteni, nu are cale de acces la Dumnezeu », dar nu mai urmeaza decat un sir lung de platitudini despre filosofia lui Lucian Blaga.

Tot poezia imi mai salveaza intr-o oarecare masura ziua la targ, ca si anul trecut. Vocea puternica a lui Florin Iaru ma trage. spre binele meu, la lansarea volumului Sappho de Floarea Ţuţuianu.

« La mine totul e pe dos;/glezne subţiri sprijinind/ sâni foarte mari/ Sex-appeal-ul afişat e ambalat/ într-o frigiditate beton/Am umor/ Am o mulţime de bărbaţi / pe care-i păstrez la distanţă/ Cei mai mulţi dintre ei văd/ o legatură strânsă /între gâtul meu şi firul de telefon/ Pentru că îmi plac femeile/i-am obişnuit şi pe ei/ (lor le place Gauguin)/ Capetele lor rămân întoarse/ Facem schimb de trupuri/ Orice femeie normală s-ar/ termina cu bine/ (nu într-o coadă de peşte)//

Solzii mei le rămân mult timp/ lipiţi de creier » (Femeia peşte)

Patrie şi destin

· 3 commentaires ·

Azi la Bookfest  a fost lansata cartea Patrie și destin, de Diana Mandache, o biografie a Principesei Moştenitoare a României.

Diana Mandache este istoric specializat în studiul regalităţii europene. A publicat mai multe cărţi, printre care: Dearest Missy (Rosvall Royal Books, octombrie 2011), Later Chapters of My Life. The Lost Memoir of Queen Marie of Romania (Sutton, 2004), România, Mitteleuropa şi Balcanii (Pro Transilvania, 1999).

« În carte cititorii vor descoperi cum am trăit, de fapt. Ba mai mult, sunt nişte documente de analiză, foarte interesante, care îl au ca subiect pe tatăl meu, regele Mihai. Sunt lucruri care nu s-au ştiut, când a venit pentru prima dată aici (n.r. – în România) în ’90, de Crăciun », a spus ASR Principesa Margareta, prezenta la lansare.

Anul 101 de la facerea schizofreniei

· Laisser un commentaire ·

« Nu l-am cunoscut personal pe bunicul meu, Eugen Bleuler (1857 – 1939). A murit cu un numar de ani inainte de a ma fi nascut eu. Tot ceea ce stiu despre el mi-a fost spus de catre tatal meu, Manfred Bleuler, fiul cel mare al lui Eugen. Nu numai ca imi spunea, dar imi si scria: de fiecare Craciun primeam un nou capitol despre istoria familiei noastre. In acest fel am ajuns sa-l cunosc si sa-l pretuiesc pe bunicul meu. »

La 100 de ani de la prima folosire a termenului schizofrenie de catre Eugen Bleuler, revista History of Psychiatry, in numarul din decembrie 2011, publica sub titlul Being a member of the Bleuler family o scurta istorie a acestei familii care a definit psihiatria elvetiana pentru aproape un secol si si-a pus decisiv amprenta asupra conceptului de schizofrenie prin cei doi ilustri psihiatri, tata si fiu, Eugen (inventatorul conceptului) si Manfred (autorul celui mai amplu studiu al evolutiei pe termen lung a schizofreniei).

Titlul contine insa si o trimitere la faptul ca atat Eugen Bleuler cat si fiul sau au locuit cea mai mare parte a vietii in apartamentul directorului de la spitalul de psihiatrie Burghölzli, dedicandu-si timpul pacientilor si familiei si considerandu-si pacientii ca familia lor extinsa. De altfel, printre acesti pacienti se afla si sora mai mare a lui Eugen Bleuler.

« Am amintiri dragi despre gradina noastra, depre parcul clinicii, dealul Burghölzli si cladirea imensa, unde era mereu ceva de descoperit. Celebram festivitatile impreuna cu pacientii si cu tot personalul si ma simteam parte a tuturor acestor lucruri – era ca intr-o mare familie. Am invatat de la tatal meu sa tratez oamenii, si mai ales pacientii cu tulburari mintale, cu demnitate si respect.« 

Am subliniat cuvintele de mai sus (care apar spre finalul articolului mentionat al Tinei Joos – Bleuler) pentru ca arata ca mostenirea familiei Bleuler cuprinde nu numai (si poate nu in primul rand) lucrari stiintifice solide ci si acest efort de educare a mai multor generatii in spiritul respectului absolut al demnitatii umane si al fraternitatii cu oamenii aflati in suferinta.

[trecuseră ca norii]

· 4 commentaires ·

 » Şi totuşi niciun om nu murise vreodată: ei trecuseră ca norii care sunt resorbiţi în cer de îndată, ca pădurea, ca templele; doar el urma să moară, sa fie smuls.[…]

«Nu există … moarte… Sunt doar…eu…

Un deget se crispă pe coapsă.

… eu… care voi muri…»

Claude îşi aminti, cu ură, de fraza din copilaria sa: «Doamne, ajuta-ne in ceasul mortii noastre…» […]

Perken privea spre acest martor, strain ca o fiinta din altă lume. »

Tocmai am recitit Calea regală de André Malraux (de fapt, am citit-o pentru prima dată în franceză), incitat de câteva cuvinte, subliniate cu roşu de catre un alt cititor,  chiar pe prima pagină: « Până la patruzeci de ani […] nu ştii să te eliberezi de dragoste ».

Am pus in Fişe de lectură citate din carţile din Alfabetar.

 

[noapte neagră, limpede]

· Laisser un commentaire ·

« Era o noapte neagră, limpede, atârnând ca într-o nacelă de o singură stea tulbure. Claxonul automobilului dinaintea lor suna înăbuşit prin aerul dens care-i opunea rezistenţă. Şoferul lui Brady conducea încet; luminile din spate ale celuilalt automobil le apăreau din când în când în faţă, la cotituri – şi apoi dispăreau iarăşi. Dar după zece minute se iviră din nou, oprite la marginea drumului. Şoferul lui Brady încetini apropiindu-se, însă îndată după aceea reîncepu să prindă viteză şi alunecară repede pe lângă ceilalţi. În clipa când trecură, se auzi un murmur nelămurit de glasuri din întunericul reticent al celuilalt automobil şi văzură că şoferul lui Diver rânjea. Pe urmă trecură mai departe, acum repede prin alternanţele de întuneric masiv şi noapte subţiată, coborând în cele din urmă, printr-o serie de serpentine, pe marginea mării, spre masa întunecată a hotelului Gausse.

Rosemary aţipi vreo trei ceasuri, apoi se regăsi deodată, trează complet, întinsă, suspendată în clarul de lună. Înfăşurată în întunecimea erotizantă, îşi epuiză repede viitorul pe care-l anticipa, cu toate eventualităţile care ar fi putut duce spre un sărut, sărutul însuşi rămânând tulbure, tremurat, ca într-o scena de film. »

(F. Scott Fitzgerald – Blândeţea nopţii, traducere de Mircea Ivănescu)

Partea proastă e că nu a fost făcut încă filmul care să redea atât de expresiv « eventualităţile care ar fi putut duce spre un sărut ». Şi nu ştiu ca vreun director de imagine să fi reuşit să surprindă « alternanţele de întuneric masiv şi noapte subţiată« , nici nu cunosc scenograful care să pună în decor o noapte « atârnând ca într-o nacelă de o singură stea tulbure« . Toate acestea sunt însă posibile în complicitatea dintre un autor şi cititorul său dedulcit la jocul lumilor imaginate.

[e mereu nevoie de câte un om]

· 3 commentaires ·

« […] te rog să pleci, vine persoana pe care o aşteptam, Fata aceea, Da, Nu e deloc urâtă, puţin cam slăbuţă pentru gustul meu, Mă faci să râd, e prima oară în viaţă că te aud explicându-te în legătură cu femeile, oh, satir ocult, oh armăsar neştiut, La revedere, dragă Reis, pe curând, te las să-i faci curte micuţei, începi să mă dezamăgeşti, amant de servitoare, curtean de domnişoare, aveam mai multă stimă pentru tine când vedeai viaţa la distanţa la care se află, Viaţa, Fernando, este mereu aproape, Atunci o las pe seama ta, dacă asta e viaţa. Marcenda cobora printre straturile de flori, Ricardo Reis urcă pe alee s-o întâmpine, Vorbeaţi de unul singur, întrebă ea, Da, într-un anume sens, repetam nişte versuri scrise de un prieten care a murit acum câteva luni, poate aţi auzit de el, Cum se numea, Fernando Pessoa, Mi se pare vag cunoscut, dar nu-mi amintesc să fi citit vreodată, Între ce trăiesc şi ce-i viaţă, între cine mă simt şi ce sunt, adorm pe o coastă abruptă, voi cădea nu ştiu când, Astea sunt versurile pe care le spuneaţi, Da, Le-aş fi putut scrie eu, dacă înţeleg eu bine, sunt aşa simple, Aveţi dreptate, oricine le-ar fi putut scrie, Dar a trebuit să vină acest om ca s-o facă, Aşa se întâmplă cu toate lucrurile, bune şi rele, e mereu nevoie de câte un om să le facă […] »

(José Saramago – Anul morţii lui Ricardo Reis)

Am gasit de doua ori mai savuros romanul maestrului Saramago dupa ce am citit mult Pessoa. O discutie despre viata si moarte intre fantoma lui Fernando Pessoa si heteronimul sau, Ricardo Reis,  care nu apucase sa moara inaintea creatorului sau, urmata de o secventa vag idilica in care Marcenda coboara dintre straturile de flori din poemele atribuite lui Reis si este intampinata cu versuri din Pessoa (care i se par cunoscute, dar fireste ca nu le-a citit, ea insasi fiind un personaj din Pessoa) creeaza un univers fabulos. Si totul e construit numai cu material pessoan. Cuvinte pe care oricine ar fi putut sa le scrie, dar a fost nevoie de o persoana (in portugheza – pessoa) sa le scrie si de o alta persoana (Saramago) care a renuntat la propriul stil (de asemenea fabulos) ca sa se apropie de Nimeni (in portugheza tot Pessoa) pentru a-i face sa traiasca inca o data pe doi dintre cei  sase Pessoa: doctorul scriitor de ode Reis si Fernando, autorul de autori.

[Doreste-ţi puţin]

· 4 commentaires ·

« Doreste-ţi puţin: vei avea totul/ Nu dori nimic: vei fi liber »

♣

« Speranţa e o datorie a sentimentului »

♣

Niciodată voinţa altuia, oricât de seducătoare ar fi,/ N-o împlini în numele tău. Rămâi stăpân peste ceea ce faci,/ Sclav nu fi nimănui, nici măcar ţie însuţi.

♣

Pe toate, de la deşertul îndepărtatelor astre/ Până la noi, ni le dăruieşte lumea./ Iar noi la toate acestea, străini, ne adăugăm,/ Gândind şi interpretând./ Destul ne este să atingem cu mâna iarba aici în preajmă./ Cel mai bun e ceea ce există.

♣

Fragilă ca o tijă de păpădie e şi această clipă/ Ce mă susţine pe mine.[…] »

(Ricardo Reis – Ode, în Fernando Pessoa – Opera poetică, traducere din limba portugheză de Dinu Flămând)

Între imaginea tatălui şi dorinţele mamei

· 2 commentaires ·

« Prinţesa Kitty Şcerbaţkaia împlinise 18 ani. În iarna aceea ieşise pentru întâia oară în lume. Se bucurase de succese mai mari decât celelalte două surori, întrecând toate aşteptările prinţesei-mame. Pe lângă faptul că aproape toţi tinerii care luau parte la balurile din Moscova erau îndrăgostiţi de Kitty, i se prezentaseră chiar din prima iarnă două partide serioase: Levin şi, puţin după plecarea acestuia, contele Vronski.

Apariţia lui Levin la începutul iernii, desele lui vizite şi dragostea-i vădită pentru Kitty au fost motivul primelor discuţii serioase dintre părinţii lui Kitty despre viitorul ei, precum şi motivul certei dintre prinţ şi prinţesă. Prinţul era de partea lui Levin spunând că nu-şi dorea un pretendent mai bun pentru Kitty.[…]În ochii mamei nici nu putea fi vorba de vreo comparaţie între Vronski şi Levin.[…] Vronski corespundea tuturor dorinţelor mamei. Era foarte bogat, inteligent, nobil, în plină ascensiune spre o strălucită carieră la curte şi un om încântător, nu puteai dori ceva mai bun. » (Lev Tolstoi – Anna Karenina)

Kitty va fi ceruta in casatorie de Levin, un mosier cultivat asemenea tatalui sau, il va refuza (nu fara emotii puternice), se va indragosti de Vronski, va fi abandonata inainte de a se termina primul bal la care danseaza cu Vronski, va fi bolnava din dragoste multa vreme, se va indragosti apoi de Levin, cu care se va casatori.

Mie mi se pare ca textul foarte patrunzator al lui Tolstoi nu prea sustine parerea lui Robin ca prin generalizarea in lumea occidentala a mitului indragostirii creste libertatea noastra de alegere. Kitty nu e libera. Limitarile nu sunt exterioare (parintii nu ii impun in mod evident un sot), ci interiorizate.

Kitty ilustreaza, pe de alta parte, doua ipostaze ale indragostirii: una foarte impersonala si incontrolabila (Vronski – « coup de foudre », « falling in love »), alta aparuta la capatul unui drum lung si dupa dobandirea unei experiente personale, cand este ca o iluminare (ca o schimbare durabila a mintii in relatia de iubire cu o persoana pe care o aleg dupa ce o cunosc bine).

Continuam jocul cu rosii si albastri?

Oameni şi cărţi

· 6 commentaires ·

« Um país se faz com homens e com livros » (Monteiro Lobato)

« O ţară se face cu oameni si cărţi ».  Aveţi o definiţie mai bună?

Ce fel de oameni au gândit România? Ce cărţi au citit şi ce cărţi au scris? Ce cărţi le-au dat copiilor lor să citească?

La urma urmei, nu e obligatoriu să ai o ţară. Dar e obligatoriu să ai o memorie. Memoria lucrurilor văzute cu ochii şi cu ochii minţii. Larg deschişi pe paginile unor cărţi fundamentale.

O ţară se face cu oameni si cărţi? Si dacă nu, cum arată o ţară fără cărţi?