Exista mai multe filme americane care au ca intriga abdicarea lui Eduard al VIII-lea din cauza opozitiei guvernului britanic la proiectata casatorie cu Wallis Simpson, o americanca divortata. Subiect suculent fie pentru a pune in scena un print progresist in lupta cu conservatorismul si ipocrizia, fie tensiunea dintre ratiunea de stat si ratiunile inimii; in filmele pe care le-am vazut, Albert, fratele mai mic, aparea intr-un rol sters, doar pentru a contrasta cu inteligenta, dezinvoltura si charisma mostenitorului tronului. Din punctul de vedere al intrigii, The King’s Speech este la fel de schematic, propunand o imagine in oglinda: Eduard este superficial, egocentric si iresponsabil, Wallis e o scorpie, Albert este un frate devotat si intelegator. Scenaristii recunosc faptul ca au marit tensiunea dramatica prin alterarea cronologiei – scena din catedrala, in seara dinaintea incoronarii, nu a avut loc, pentru ca imbunatatirea vorbirii printului Albert (viitorul George al VI-lea) incepuse deja cu un deceniu in urma (Albert vorbise cursiv in 1927, la deschiderea Parlamentului Australiei – tara de unde venea terapeutul sau, Lionel Logue!). Si totusi… Filmul se joaca magistral in intalnirea dintre cei doi barbati atipici pentru timpul lor – printul care nu putea sa-si joace rolul si actorul ratat care isi gasise vocatia in a-i ajuta pe altii sa-si recapete cuvintele. Dialogul est plin si imprevizibil (cu atat mai remarcabil pe fundalul unei scheme previzibile a actiunii), iar jocul actorilor (Colin Firth si Geoffrey Rush), captivant si angajant.

Pentru mine a mai evocat un exemplu pe care, intamplator, il citisem cu cateva luni inainte. Regele Henric al II-lea al Angliei o ia in casatorie, in 1141, pe Alienor de Aquitania. De fapt, e invers: Alienor, 27 de ani, cea mai bogata mostenitoare din Europa, recent divortata de regele Frantei (la cererea ei (!), papa a anulat o casatorie in care nascuse deja 2 copii) il alege pe tanarul Henric, 19 ani, sa-i fie sot. 15 ani mai tarziu, cei 2 au 4 copii si traiesc 9 luni pe an separat: el la Londra, ea la Angouleme. Prezumtivul print mostenitor era impreuna cu tatal, ceilalti impreuna cu mama. Printul mostenitor nu vorbeste aproape deloc; cand vorbeste, se balbaie. Intra in scena un « terapeut » neconventional – arhiepiscopul de Canterbury, viitorul sfânt Thomas Beckett, la acea vreme prieten din tinerete al regelui. Regele i-l da pe fiul sau in grija, sa creasca in casa lui (obiceiul timpului era intr-adevar, ca fiii de regi sa creasca o vreme in casa unui mare nobil); dupa un timp, printul vorbeste fluent si incepe sa-l considere pe Beckett adevaratul sau tata. Nu toate povestile se termina cu bine – printul va muri inainte de a ajunge rege, Thomas Beckett va muri ucis in catedrala din ordinul regelui pentru ca nu a vrut sa subordoneze Biserica Catolica a Angliei puterii regale, ceilalti trei fii se vor lupta impotriva tatalui lor si apoi intre ei. Similaritatea intre cele doua povesti, la 8 secole diferenta: tata dominator, mama distanta, terapie axata pe substratul emotional si abia apoi pe tehnica pronuntarii.

Iarasi am vorbit mai mult despre istorie decat despre film. Filmul e bun pentru ca ma provoaca la gandire.