a) e ceva care se poate învata
sau
b) ceva ce se obtine prin obisnuinta
sau
c) printr-un exercitiu oarecare
sau daca, în fine,
d) ne revine la împartirea unor favoruri divine
sau chiar prin
e) noroc
(dupa Aristotel)
Domniile voastre ce credeti?
Catégorie : Idei
Jurnal de român în Franța (59-60)
Week-end plin la Rodez.
Sâmbătă vizitez pe îndelete Muzeul Soulages. Aproape cinci ore, deși initial intrasem mai mult pentru expozitia temporară Soto.
Pierre Soulages e născut la Rodez, e o figură si e încă viu la cei 96 de ani ai săi. A avut un cuvânt greu de spus în alegerea câstigătorului concursului de arhitectură propus de orasul Rodez pentru constructia care urma sa adăpostească operele sale. Un grup de arhitecti catalani a propus o cladire îmbrăcată în otel oxidabil, care trăieste în ritmurile anotimpurilor.
Conceptul care l-a făcut celebru pe Soulages este « outrenoir » (ultranegru), dar e interesant de observat că a experimentat si experimentează mult cu diferite tehnici si materiale – gravură, litografie, serigrafie, acuarelă, xilogravură, sculptură în lemn. Cât despre « ultranegru », e posibil să nu-ti placă (mie nu-mi place), dar e aproape imposibil să te lase indiferent.
Muzeul Soulages a devenit încă de la inaugurare, în 2014, un punct de atractie inconturnabil al regiunii. Ceea ce este cu adevarat remarcabil e numarul foarte mare de vizitatori – peste 1000 pe zi in primele două luni, peste 250 000 in primul an. Pentru comparatie, Muzeul National de Artă al României a avut, în acelasi an, 90 000 de vizitatori (pentru a fi si mai clara diferenta, Bucurestiul are 2 milioane de locuitori, iar Rodezul 20 de … mii). In plus, Muzeul Soulages este foarte bine inserat in circuitul muzeistic, organizând, la fiecare 4-5 luni, expozitii temporare de top mondial – am putut vedea deja Soto, urmează Picasso si, spre sfarsitul anului, Dali.
Expozitia Soto mi-a plăcut, m-a distrat si m-a stimulat. Multe culori, multa miscare (a ochiului, a corpului si a mintii), multa interactivitate. Era ca si cum autorul era prezent in orice unghi si te invita la joacă.
Duminică după-amiază am asistat, în direct, într-o sală plină a cineplexului din Rodez (11 săli de cinema pentru o populatie de 20 000 de locuitori) la spectacolul de balet Spartacus de la Balșoi Teatr. In direct, in HD, de la Moscova, cu comentarii si interviuri in antract – aproape mai bine decat daca eram prezent la Balșoi!
Spun mulţumesc de şapte ori pe zi?
« Căci tot celui ce are i se va da şi-i va prisosi, iar de la cel ce n-are şi ce are i se va lua ».
Pare o nedreptate, nu-i aşa? Si totusi…
Cel care începe prin a vedea ceea ce « îi lipseste », adesea nu mai vede ceea ce are, deci nici nu multumeste pentru ceea ce i-a fost deja oferit gratuit. Acest dar devine « un nimic » în comparatie cu ceea ce crede omul respectiv că ar fi « normalul ».
Dar daca inainte de a cere as multumi pentru ce mi s-a dat deja?
Al şaptelea argument
Scolastica a propus peste 5000 de dovezi in favoarea existentei lui Dumnezeu. Ele pot fi grupate în 6 argumente – ontologic, epistemologic, cosmologic, etiologic (al cauzalitatii), teleologic (al scopului), moral.
Astăzi aproape că am întârziat la serviciu (desi eram treaz de la 7), captivat de lectura unei antologii de poezie franceză alcătuită de Jean-François Revel în urmă cu peste trei decenii. O selectie originală, ca de altfel cam tot ce a făcut acest om.
Când am văzut cartea, nu puteam crede că jurnalistul ultralucid care a scris Cunoaşterea inutilă (carte care mie mi-a deschis ochii asupra derivelor ideologice contemporane) ar avea si un « nas poetic » remarcabil si că , în plus, pentru el există ca poezie doar poezia lirică.
Am întârziat îndelung pe două poezii scrise la patru secole distantă si care pot ilustra ceea ce am numit în titlu « al şaptelea argument »: argumentul poetic al existentei lui Dumnezeu.
Guillaume Apollinaire (1880-1918)
L’ADIEU
J’ai cueilli ce brin de bruyère/ L’automne est morte souviens-t’en/ Nous ne nous verrons plus sur terre/ Odeur du temps brin de bruyère/ Et souviens-toi que je t’attends
(Mirt am cules o crenguță am frânt/ Aminteşte-ți că toamna e moartă/ Noi nu ne vom mai vedea pe pământ/ Miros de timp crenguță de mirt frânt/ Si aminteşte-ți de cel ce te-aşteaptă)
Joachim du Bellay (1522 – 1560)
SONNET CXIII
Si notre vie est moins qu’une journée/ En l’éternel, si l’an qui fait le tour/ Chasse nos jours sans espoir de retour,/ Si périssable est toute chose née,//Que songes-tu mon âme emprisonnée?/ Pourquoi te plaît l’obscur de notre jour,/ Si pour voler en un plus clair séjour,/Tu as au dos l’aile bien empennée ?// Là est le bien que tout esprit désire,/ Là le repos où tout le monde aspire,/Là est l’amour, là le plaisir encore.// Là, ô mon âme, au plus haut ciel guidée!/ Tu y pourras reconnaître l’Idée/ De la beauté qu’en ce monde j’adore.
(De-i viața noastră mai puțin de-o zi/ Față de veci, de-i anul mers în cerc/ Al zilelor ce nu se mai întorc/ Dacă tot ce-i născut va putrezi,// La ce visezi suflete-al meu închis?/ De ce îti place ceața zilei noastre,/ Dacă pentru-a zbura spre alte astre,/ Ai spatele de aripi mari împuns?// Acolo-i bunul ce orice duh îl caută,/ Odihna ce-o doreste lumea toată/ Plăcere e acolo si amor// Acolo, suflete, dus la zenit/ Vei recunoaste Gândul ce-a zidit/ Cele frumoase ce-n lume le ador.)
Amortalitate contra imortalitate
Ca orice întreprindere stiintifică onestă, si cartea Laurei Bossi, Istoria naturală a sufletului, duce la si mai multe întrebări. Paginile de concluzii sunt pline de semne de întrebare. Tulburătoare.
« Notiunea traditionala de suflet era, desigur, dificil de folosit, reunind viata si gândirea, moartea si nemurirea, dragostea si ratiunea. Abandonarea ei ne-a lăsat într-o lume «neînsufletită», unde natura a devenit un lucru sau un patrimoniu de exploatat, animalul, o masină sau o marfă, corpul uman, un lucru […]
În lipsa sufletului, asadar, viata umană e măsurată după « calitatea » sa, limbajul nu mai e expresia sa, ci « comunicarea » de mesaje continând informatii cuantificabile, copiii nu mai sunt decât « produsul » unui « proiect parental », moartea nu mai e decât o «oprire a vietii» decisă voluntar. Am câstigat astfel câtiva ani de «sperantă de viată», dar am pierdut nemurirea. […]
Putem noi oare încă să decidem că există valori absolute, si nu doar banul, singura valoare recunoscută azi, măsură a tuturor lucrurilor? Că indivizii nu sunt intersanjabili, că timpul nu capătă sens decât dacă îl considerăm sub specie aeternitatis? […]
De fapt, în visul nostru de amortalitate, am fost poate contaminati cu o maladie mortală a sufletului. […]
Ce medic al sufletului ne va vindeca azi de această boală? »
Cum să faci dragoste cu un negru fără să te obosești
Dany Laferrière e un autor care te « agață » încă din titlu. Când am dat o căutare pentru a vedea ce a scris, aproape toate titlurile mi-au stârnit curiozitatea:
- Comment faire l’amour avec un nègre sans se fatiguer (Cum să faci dragoste cu un negru fără să te obosesti)
- Éroshima
- Le Charme des après-midi sans fin (Vraja după amiezilor fără sfârșit)
- Mythologies américaines
- L’Art presque perdu de ne rien faire (Arta aproape pierdută de a nu face nimic)
Cum nu am găsit nici în librăriile reale, nici în cele virtuale, prima sa carte (publicată în urmă cu 30 de ani), am căutat-o si, cu mult noroc, am găsit-o la biblioteca din Rodez, apoi am devorat-o într-o seară si o dimineată.
Cum să faci dragoste cu un negru fără să te obosesti demolează cu tandrete mituri si contramituri rasiale si sexuale ale anilor « 60, « 70 si « 80. Personajele principale sunt naratorul (un negru care citeste) si Bouba, un negru care alternează cititul din Coran si din Freud cu dormitul îndelung si profund.
Ce si cum citeste Negrul Narcis (cum îsi zice, chiar din primul capitol, naratorul)?
« Trebuie să-l citesti pe Hemingway în picioare, pe Basho mergând, pe Proust într-o baie, pe Cervantes la spital, pe Simenon în tren (Canadian Pacific), pe Dante în rai, pe Dosto în iad, pe Miller într-un bar afumat cu hotdogi, cartofi prăjiti si coke… Eu citeam Mishima cu o sticlă de vin ieftin la piciorul patului, complet epuizat, si cu o fată alături, sub duș.
Ea scoase un cap șiroind de apă prin ușa ușor întredeschisă a sălii de baie pentru a-mi cere două sau trei lucruri în acelasi timp: un prosop pentru a-si ascunde sânii, un al doilea pentru a si-l trece peste șolduri (șic, Gauguin!), un al treilea pentru părul său ud si ultimul pentru a nu-si pune picioarele pe podeaua murdară. »
Fata e o fantasmă: în apartamentul celor doi negri era foarte putin probabil sa existe patru prosoape curate, iar fetele care vin aici, agătate de Negrul Narcis, nu îsi ascund sânii. În plus, mai există un indiciu: în această carte, toate personajele feminine care sunt cât de putin creionate poartă titlul de Miz (nu Miss!). Iată-le, în ordinea intrării în scenă:
- Miz Littérature
- Miz Beauté
- Miz Piggy
- Miz Après-Midi
- Miz Hachette
- Miz Cheveux Ras
- Miz Suicide
- Miz Sophisticated Lady
- Miz Orange mécanique
- Miz Snob
- Miz Mystic
- Miz Chat
- Miz Cover-girl
- Miz Luzerne
- Miz Gitane
- Miz Bombardier
Miz Littérature îsi face aparitia pe a doua pagină a capitolului IV (Negrul este din regnul vegetal)
« Miz Littérature mi-a lăsat un bilet (pliat în patru la coltul oglinzii. Uitasem de de ea. E fata de la universitatea McGill si Bouba e cel care a poreclit-o Miz Littérature. Asa face Bouba. Fata pe care am întâlnit-o într-o altă zi pe strada Saint-Denis în timp ce mânca o înghetată era Miz Sundae. Pentru a nu ne-o pune în cap pe Gloria Steinen [militantă feministă, n.m.], scriem Miz.
Miz Littérature a întors din condei două lungi paragrafe pentru a mă înstiinta că s-a dus la o «delicioasă patiserie grecească pe Park Avenue». Ciudată fată, o întâlnisem la universitate (la o serata literară tipică pentru McGill). Lăsasem să se înteleagă că Virginia Woolf avea mai multă valoare decât Yeats, sau o tâmpenie de genul ăsta. Poate că i s-a pă rut că asta suna foarte baroc în gura unui negru. »
De ce e negrul din regnul vegetal?
« Miz Littérature si-a lăsat mirosul în baie. Gide raportează în jurnalul său (Întoarcere din Ciad) că în Africa l-a frapat mirosul. Un miros foarte picant. Miros de frunze. Negrul este din regnul vegetal. Albii uită că si ei au miros. Majoritatea fetelor de la McGill miros a pudră Johnson Baby. »
Si, pentru a încheia suculent această serie de citate, să reproduc aici si începutul capirolului VI (Quand la planète sautera, l’explosion nous surprendradans une discussion métaphysique sur l’origine du désir).
« Bouba se trezeste dintr-o cură de somn de 72 de ore si se informează despre starea planetei noastre.
– Deci, bomba?
– Nu încă.
– Îmi spui si mie ce astaptă ca s-o facă?
– Semnalul tău, Bouba.
– Care semnal, Bătrâne?
– Marele somn.
– Dar pe tine, pe tine ce te retine?
– Ideea că mai sunt fete frumoase si iluzia că o să le am pe toate vreodată.
– Ah! Bătrâne, Frumusetea, ce-i asta oare?
– E ceea îl face pe un negru impotent să aibă erectie.
– Nu, Bătrâne, nu esti nici pe aproape. Dorinta e cea care te face să ai erectie.
– Poate, Bouba, poate, dar care e sursa acestei dorinte?
– Când ti se scoală, asta se întâmplă datorită viziunii tale asupra lumii, a fantasmelor din adolescentă, a vremii de afară… iar frumusetea nu are nimic de-a face cu toate astea.
– Un fund frumos…
– Nu există decât în capul tău, Bătrâne.
– Chiar crezi că un fund există doar în capul meu?
– Desigur, Bătrâne; dovada: când faci dragoste cu o fată si ea e culcată pe spate, tu nu vezi nimic din acest faimos fund.
– Nu o facem toti în acelasi fel, Bouba.
– Ah! praf în ochi, revenim mereu la chestia asta veche cu pozitia misionarului, crede-mă. Bine, hai să vorbim despre gură. Întâlnesti o fată pe stradă. Ea are o gură senzuală si lacomă, orice vrei tu.Tu îi zici banalităti, ea îti răspunde la fel si vă sărutati două ore mai târziu: ei bine, când o săruti, nu-i vezi gura. În close-up nu vezi aproape nimic, oricum ar fi. »
Jurnal de român în Franța (27-30)
E săptămâna întâlnirilor (prin intermediul emisiunilor TV) cu doi « nemuritori » de dată recentă. E vorba de Dany Laferrière și Alain Finkielkraut, ocupanții fotoliilor 2 și 21 la Academia Franceză. Amândoi într-o frondă perpetuă față de șabloanele aproape sacrosancte ale corectitudinii politice (care aici, în Franța, se autodenumește încă progresism, și pe care un alt « reacționar », istoricul Jacques le Goff, o numește, cu blândă ironie, « tabăra binelui »).
Reproduc aici partea care mi s-a părut cea mai intreresantă si chiar impresionantă, chiar si pentru un observator din afară, din discursul lui Alain Finkielkraut la primirea sa în Academie:
« Si în această zi, mă gândesc în primul rând la ai mei. La bunicii mei, pe care, asemenea majoritătii evreilor așchenazi născuti după război, nu i-am cunoscut. La acest bunic din partea mamei care, împreună cu soția lui, conducea o afacere cu lemn la Lvov, pe atunci oraș polonez, dar care, am aflat asta târziu, prefera studiul și frecventarea cărților sacre. La părinții mei, desigur, care nu sunt aici pentru a cunoaște această fericire: intrarea fiului lor în Academia Franceză, lucru pentru care meritul le revine lor.
Nu spun că ei ar fi încercat o afecțiune neamestecată la adresa Franței. Din Franța, și cu complicitatea Statului francez, a fost deportat tatăl meu; de la Beaune-la-Rolande a plecat convoiul care l-a dus la Auschwitz-Birkenau. Franco-iudaismul s-a făcut țăndări atunci; evreii care crezuseră că emanciparea lor era o nouă iesire din Egipt, au înteles că nu puteau scăpa de conditia lor. […] Iudeitatea nu mai era solubilă în francitate si părintii mei ar fi fost dezolati să mă vadă asimilat natiunii, sacrificându-i astfel identitatea mea evreiască, chiar dacă această identitate nu se mai traducea pentru ei, deci nici pentru mine, în gesturile rituale ale traditiei.
Ceea ce voiau ei, totusi, cu ardoare, era ca eu să asimilez limba, literatura, cultura franceză. Si ei puteau se puteu baza pentru asta pe școală, în acele timpuri. Îi dedicau fiului unic ce eram o dragoste neconditionată, dar nu mi-au lăsat cu adevărat vreo altă alegere decât să fiu studios si să aduc note bune acasă. Am învătat asadar să onorez limba mea maternă, care nu era limba mamei mele (ea s-a ferit cu grijă să mă învete limba ei, poloneza, ca să domnească în mine, fără umbră si fără împărtire, limba poporului acestei țări).[…]
Cu toate astea, faptul de a fi francez nu reprezenta nimic special în ochii mei. Ca majoritatea celor de vârsta mea, eram în mod spontan cosmopolit. Lumea în care mă miscam era populată de concepte politice si, universalul tinând locul patriei, gândeam toate locurile drept cantităti neglijabile. […]
Franța mi-a revenit în memorie atunci când, devenită societate postnatională, postliterară si postculturală, ea a părut că alunecă încet în uitarea de sine. În fața acestui proces inexorabil, am fost cuprins, spre marea mea surpriză, de ceea ce Simone Weil numeste în L’Enracinement «patriotismul de compasiune», asadar nu iubirea pentru măretia sau mândria pactului secular pe care Franța l-a făcut cu libertatea lumii, ci tandrețea pentru un lucru frumos, prețios, fragil si perisabil. Am descoperit că iubeam Franța în ziua în care am luat cunostință de faptul că si ea era muritoare… »
Despre Dany Laferrière si al său Comment faire l’amour avec un nègre sans se fatiguer (Cum să faci dragoste cu un negru fără să te obosesti), voi scrie pe larg în curând.
Unde dragostea nu mai are loc
« În cele necesare, unitate, în cele îndoielnice, libertate, în toate, dragoste » (Fericitul Augustin)
Fanaticul vede peste tot necesitatea, scepticul se îndoiește de toate în numele libertății. Nici unul nici altul nu mai au loc în mintea și inima lor pentru dragoste.
Morală și psihanaliză
O alegere morală implică două lucruri. Unul este actul alegerii. Celălalt este reprezentat de diferitele sentimente, impulsuri și altele asemenea, care constituie structura psihologică a individului și sunt materia primă pe care se bazează alegerea sa. […] Psihanaliza își asumă sarcina de a elimina sentimentele anormale, adică de a oferi omului o materie primă mai bună pentru alegerile sale; morala se ocupă de actul alegerii în sine.
[…] Oricât ai îmbunătăți materia primă a omului, tot ajungi și la altceva: alegerea liberă, reală, a omului, de a pune sau de a nu pune avantajul propriu pe primul loc. Și această alegere liberă este singurul lucru de care se ocupă morala.
Materialul psihologic prost nu este un păcat, ci o boală. Nu este nevoie de căință, ci de tratament, ceea ce este foarte important. Oamenii se judecă unii pe alții după acțiunile lor exterioare. Dumnezeu îi judecă după alegerile lor morale.[…]
Am putea spune acest lucru și altfel. Unii dintre noi, care par oameni foarte cumsecade, ar putea să se fi folosit atât de puțin de buna lor ereditate și educație, încât să fie de fapt mai răi decât aceia pe care îi privim ca pe niște răufăcători. Putem fi oare siguri de felul în care ne-am fi comportat noi înșine dacă am fi avut în cârcă o anumită structură psihologică plus o educație anormală plus puterea pe care le-a avut cineva ca, să zicem, Himmler?
(C.S. Lewis – Morală și psihanaliză)
8 și infinitul
Simbolul infinitului (∞) a fost propus de John Wallis, în Arithmetica infinitorum, în 1655. Newton l-a folosit în calculul infinitezimal. Amândoi au fost preocupați de infinit dintr-o perspectivă teologică.
Newton, de fapt, a petrecut mult timp încercând să descifreze matematic textele biblice. A crezut ca descoperit si o dată precisă a sfârșitului lumii. Dar, pentru un mistic creștin, ziua finală e ziua a opta, ziua întâi a învierii. Asta ar putea explica de ce a adoptat cu atâta entuziasm simbolul propus de Wallis. Wallis care, la rândul său, nu pare să fi fost nici el străin de o simbolistică mesianică atunci când a propus acest opt culcat ca simbol pentru infinit.
Matematicienii actuali consideră ca o ciudățenie o altă idee a lui Wallis, expusă tot în Arithmetica infinitorum: un număr negativ ar fi ceva mai mare decât infinitul. Teoria curentă susține că numerele negative sunt mai mici decât zero. Pare evident că un număr mai mic decât zero nu poate fi mai mare decât infinitul, nu-i așa? Și totuși… Tocmai John Wallis, inventatorul axei numerelor (aceea pe care se înșiră simetric, la stânga și la dreapta față de zero, numerele negative, respectiv pozitive), să nu-și fi dat seama de asta?
Sau poate infinitul nu e pe axă? Poate că axa trebuie răsucită în forma unui opt culcat?
Și nu doar poate, ci aproape sigur calculul infinitezimal a fost modul în care Newton a încercat să înțeleagă creația din nimic a lumii.
Așadar, infinitul este Dumnezeul manifestat, zero este Geneza, minusul este Dumnezeul nemanifestat, potențial, negativ, dincolo de atribute, Dumnezeul apofatic al misticilor.
Infinitul matematic a fost inventat într-un anumit context de cultură creștină, iar simbolului care îl reprezintă nu i se pot găsi origini mai plauzibile în afara sferei creștine. Fapt este că inventatorul simbolului era teolog de meserie, iar cel mai influent propagator a fost un mistic cel putin la fel de mult pe cât a fost un uriaș al științei moderne.
DAN GHENEA 