Catégorie : In cautarea noematicii

Viaţa e o boală întotdeauna mortală

· 2 commentaires ·

Doctore, simt ceva mortal
Aici în regiunea fiinţei mele,
Mă dor toate organele,
Ziua mă doare soarele,
Iar noaptea luna şi stelele.

Mi s-a pus un junghi în norul de pe cer
Pe care până atunci nici nu-l observasem
Şi mă trezesc în fiecare dimineaţă
Cu o senzaţie de iarnă.

Degeaba am luat tot felul de medicamente,
Am urât şi am iubit, am învăţat să citesc
Şi chiar am citit nişte cărţi,
Am vorbit cu oamenii şi m-am gândit,
Am fost bun şi am fost frumos…

Toate acestea n-au avut nici un efect, doctore
Şi-am cheltuit pe ele o groază de ani.

Cred că m-am îmbolnăvit de moarte
Într-o zi
Când m-am născut.

(Marin Sorescu – Boala)

De ieri până azi

· 1 commentaire ·

În aşteptarea primului client am ascultat, pentru a ieşi din amorţeală, We shall overcome. Sub efectul cantecului mi s-a conturat in minte un portret bun de pus in galeria de Admiraţii.

Pentru că a fost aglomeraţie în trafic şi clientul nu a mai ajuns, am avut timp să pun acest portret pe hârtia virtuală sub titlul  Sir Robert al Brazdelor.

Următorul client avea o problemă de somn. La fel şi al patrulea. Aşa că am făcut şi refăcut desene cu serotonina şi adrenalina. Le-am trecut azi pe curat şi le găsiţi în bucata de stres nr. 9 – Somnul şi stresul.

În timpul plimbării (în pas vioi) de după masa de prânz, am găsit rima finală la Saga fără sfârşit; acum e un sonet, aşa că l-am rânduit în raftul cu sonete.

Seara fac fişe pentru Corp şi minte; am constatat că a trecut mai mult de un an de când am început Psihiatria 201 şi am pus contorul la 202, imediat după ce postasem episodul 12.

Azi dimineaţă m-am trezit târziu, cu un rând visat din Pessoa.

A nossa vida não tinha dentro. Éramos fora e outros.(Viața noastră nu a fost în interior. Eram în afară și alţii.)

Uitarea, iertarea, vindecarea

· 6 commentaires ·

Uitarea şlefuieşte memoria. Memoria ziditoare e ţinerea în minte a binelui.  Răul nu există în afara memoriei noastre.

Amintirea răului umple mintea cu nefiinţă. Iertarea nu e deplină decât împreună cu uitarea răului; iertăm deplin doar atunci când putem lăsa răul să se întoarcă în nefiinţa sa esenţială. Şi ne vindecăm astfel de nefiinţă, de acea spumă de nimicuri care ocupă locul binelui.

Dar cum să uiţi?

Făcând lucruri  pe care ai fi bucuros să le accepţi ca dar. Oricum ai primit totul în dar. Aşadar…

Şi precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi asemenea.

Uitaţi forma negativă Ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face. Să ne concentrăm pe ce putem face, nu pe ce să nu facem.

Iertaţi şi veţi fi iertaţi.

E plina vorba noastră de mă aştept să. Să nu aşteptăm să facă lumea primul pas. Mi-a plăcut foarte mult o vorbă a Reginei Ana: « Lumea nu îmi datorează nimic. Dar nici eu ei ».  Sa dăm lumii în dar ceea ce am primit în dar. A da, a iubi, a ierta sunt actele care mă afirmă ca persoană. Iertând mă iert. Şi uit răul ca să am loc destul pentru a ţine minte binele. Tot binele care mi s-a făcut. Binele care m-a făcut.

Daţi şi vi se va da. Turna-vor în sânul vostru o măsură bună, îndesată, clătinată şi cu vârf, căci cu ce măsură veţi măsura, cu aceeaşi vi se va măsura.

Vedem răul în ceilalţi pentru că ne măsurăm pe noi înşine cu o măsură prea uşoară. Ne e frică de presupusa uşurătate a fiinţei noastre şi facem faptele fricii. Frica ţine minte răul, vede peste tot răul, anticipează răul.

Căci nu este pom bun care să facă roade rele şi, iarăşi, nici pom rău care să facă roade bune.

Dar dacă pomul bun se teme că e rău şi nu mai face roade pentru că s-a umplut de frică în loc de sevă?

Viitor pur şi trecut à la carte

· 2 commentaires ·

De dimineaţă am citit un eseu intitulat « Timp contra timp sau societatea hipermodernă ». Mergând pe jos prin parc în loc să iau metroul două staţii, am recapitulat distincţiile pe care autorul, Gilles Lipovetsky, le face între timpurile moderne, postmoderne şi hipermoderne.

Din perspectivă franceză, sfârsitul modernitatii este anuntat dramatic in mai 68. Timpul nu va mai fi niciodată o săgeată a progresului istoric, cu un viitor hiperbolizat si pentru care merita să sacrifici o parte din prezent, un prezent epic, decisiv si chiar eroic si un trecut marginalizat sau privit cu condescendenţă.

In anii ’70 apare cuvantul « postmodernitate » pentru a denumi ceea ce unii au avut temeritatea sa descrie ca « sfarsit al istoriei ». Timpul devine un prezent continuu, fragmentat in multiple istorii individuale. E timpul individului traind sub deviza « carpe diem ».

N-a tinut mult. Anii ’90 dezmint ipoteza sfârsitului istoriei, totul devenind hiper: hipercapitalism, hiperputere, hiperterorism, hiperindividualism, hipermarket, hipertext. Lipovetsky defineste interesant timpurile hipermoderne:

  • viitorul este numit viitor pur, adica, spre deosebire de viitorul modernitatii nu este prescris in liniile sale directoare;
  • prezentul este anxios tocmai datorita faptului ca pagina viitorului e alba;
  • trecutul, ei bine, trecutul are parte de un tratament interesant, iar Lipovetsky descrie fenomenul prea elegant pentru a nu-l reproduce verbatim:

« Trecutul nu mai este socialmente fondator sau structurant, ci este reamenajat, reciclat, adus la gusturile zilei, exploatat in scopuri negustoresti. Traditia nu mai cheama la repetare, la fidelitate si la revigorarea a ceea ce s-a facut dintotdeauna: a devenit produs de consum nostalgic sau folcloric, ocheadă spre trecut, obiect la modă. […] Vechiul poate să facă furori, dar nu mai are puterea de a organiza in mod colectiv comportamentele. Trecutul ne seduce, dar prezentul si normele sale schimbătoare ne guvernează. Cu cât mai mult este evocată si pusă in scenă memoria istorică, cu atât mai putin structurează ea viata obisnuită. De unde rezultă această trăsătură caracteristică a societătii hipermoderne: celebrăm ceea ce nu mai dorim să luăm ca exemplu. » (Gilles Lipovetsky – Temps contre temps ou la société hypermoderne, Grasset, Paris, 2004)

Acolo unde îşi face fericirea sălaş

· 6 commentaires ·

Citesc în articolul ROSE POMPON ŞI TOLSTOI, dintr-o serie foarte interesantă –  BUCUREŞTI STRICT SECRET, propusă de domnul Stelian Tănase pe blogul său:

«Tânărul Tolstoi avea 25 de ani când sosise la Bucureşti, dar deja îşi măcina gândurile cu destinul său de mare scriitor. Mărturiseşte în jurnal că-şi doreşte gloria cu lăcomie şi ce anume e dispus să sacrifice pentru a o avea: „Dacă ar fi să aleg între glorie şi virtute, mă tem că aş alege gloria”.»

Nu a ales gloria. Dimpotriva, s-a chinuit să scape de glorie pentru a afla liniştea.  Şi a dorit să fie îngropat între cei patru copaci pe care îi sădise împreună cu fratele său mai mare, Nikolai, pe vremea când, copii fiind, o babă le-a spus că acolo unde pui să crească arbori îşi face fericirea sălaş.« Nici cripta lui Napoleon sub arcul de marmură al Domului Invalizilor, nici sicriul lui Goethe în cavoul princiar, nici acele monumente funerare de la Westminster nu te zguduie precum acest mormânt emotionant de anonim, sublim în tăcerea lui, acest mormânt aflat undeva în pădure, înconjurat numai de şoaptele vântului şi care nici vorbă nu rosteşte, nici mesaj nu transmite. »  (Stefan Zweig – Lumea de ieri)

Platon şi Aletheia: o dragoste neîmpărtăşită

· Laisser un commentaire ·

Adevărul e dincolo de aparenţele lumii sensibile, în lumea ideilor, ne asigură Platon. Dar asta după ce ne prezintă, în primele Dialoguri, metoda mult mai senzuală a maestrului său, Socrate. Acesta « moşeşte » adevărul, în discuţii cu oamenii lumii acesteia, făcând apel la experienţele lor mundane.

Cumva, Socrate ne spune că adevărul se află printre noi şi trebuie doar să ne amintim ceea ce uităm în graba zilei sau sa băgăm în seamă lucruri pe care le ignorăm sau să limpezim apele tulburi ale minţii cu ajutorul altor minţi.

Platon s-a îndrăgostit de un adevăr inaccesibil. Acel adevar al lui Socrate, umblând desculţ pe drumuri, era prea umil pentru a fi iubit aristocratul Platon. Dar Adevărul aflat departe, în lumea inteligibilă, nu i-a răspuns la scrisori.

Poate pentru că adresa era greşită. Aletheia e ne-uitare. Neuitare într-o memorie de om aici şi acum. În lumea sensibilă şi luminată de o inteligenţă personală.

În pridvorul bisericii Sf. Nicolae din Turnu Roşu i-am văzut pe Socrate şi Platon privind din nou împreună spre aceslaşi Adevăr. Acela care e prezent oriunde doi sau trei oameni îl caută cu bună credinţă.

Am scris aceste rânduri în atmosfera încărcată de vanitaţi intelectuale platonice a verii vrajbei noastre. As vrea ca intelectualii să redevină « moaşe » ale adevărului. Multi suntem încă prinşi în vraja lui Platon şi credem că putem dicta cetăţii în numele unui adevăr greu accesibil. Cu frustrarea cronică a unei iubiri neîmpărtăşite.

Niciodata sa nu spui niciodata

· 3 commentaires ·

« Nimic, niciodată, totdeauna, tot, nimeni, mereu, veșnic, pururea, pe veci sunt cuvinte care îmi irită latura rațională și puținele cunostiinte pe care le am despre statistică și probabilități. »

Zice bine Marius Mihalca pe blogul sau, pe care il citesc mereu cu placere (mai rar decat mi-as dori, pentru ca e cam lenes si scrie rar).

Cititi tot articolul, ca merita. Eu o sa-mi asum rolul de avocat al cuvintelor incriminate, atunci cand sunt folosite cu dreapta chibzuinta; altminteri, si eu dau o lupta (profesionala) cotidiana cu abuzul de termeni absoluti.

Sunt de acord ca « nimic si nimeni nu ne va desparti niciodata » e o trufie si nimic mai mult; cum as putea sa controlez libera vointa a celuilalt? Pot insa sa declar legitim ca « vreau să fiu cu tine pentru totdeauna« , pentru ca e o declaratie care ma angajeaza doar pe mine si promite doar ceea ce e in puterea mea: sa vreau, nu sa obtin intotdeauna ceea ce vreau.

Sunt de acord ca termenii absoluti nu pot fi justificati rational. Dar o mare parte a vietii noastre scapa dincolo de rationalitate. Iar cuvintele absolute sunt justificate atunci cand au la baza cei trei virtuti care depasesc ratiunea: Credinta, Speranta, Iubirea.

Iar cand se intampla acest lucru cuvintele dau forma faptelor si faptele dau consistenta cuvintelor. Altminteri, credinta fara fapte e moarta, speranta fara fapte e zadarnica, iar iubirea fara fapte e doar chimval rasunator.

Porunca a noua: sa minti ceva mai putin

· 1 commentaire ·

Trebuie spus de la bun inceput ca porunca a noua nu spune de-a dreptul « Sa nu minti! » (asa cum este scris explicit « Sa nu furi! » in porunca a opta, sau « Sa nu ucizi! », in cea de-a sasea). Formularea e mult mai elaborata: « Să nu mărturiseşti strâmb împotriva aproapelui tău! ». Sunt aici trei elemente fundamentale: adevarul (a marturisi inseamna a da marturie despre un adevar presupus obiectiv), dreptatea (non stramb=drept) si  misterioasa notiune « aproapele tau ».

Ne-am luat permis pentru minciuna mai intai prin intrebarea « Cine e aproapele meu? », raspunzand arbitrar prin separarea de unii congeneri din specia homo sapiens – ei au devenit ba « caini », ba « suboameni », ba « viermi », ba « pleava ». Despre ei puteam spune orice.

In epoca in care corectitudinea politica nu mai tolereaza etichetari discriminatorii, s-a ajuns totusi la o proliferare fara precedent a minciunii impotriva « celuilalt ». E uimitor cum minciuna politica generalizata a ajuns sa fie considerata « răul cel mai mic ».

Ar fi uimitor, daca nu am baga de seama ca minciuna a ajuns sa fie in insasi urzeala societatilor noastre consumeriste. De la vanzarea de inutilitati pana la crearea de nevoi artificiale, de la cosmetizarea CV-urilor pana la proliferarea competentelor dobandite in trei zile, de la PR la « marketing politic ».

Suntem dispusi sa mintim ceva mai putin? Am putea incepe prin incercarea de a nu ne minti.

In logică falsul implică orice. Doar adevarul izvoraste mereu adevar. Doar adevarul ne face liberi. Si sa nu intrebati « Ce este adevarul? ». Adevarul este acolo unde simti dreptatea si fratia (frumoasa aceasta deviza pasoptista!); asa cum scrie, in latina, pe frontispiciul vechii universitati din Utrecht: « Pune, Doamne, in inima noastra soarele dreptatii! »

Noematica – semestrul II

· 1 commentaire ·

1. Nici un om nu e o insula. 2. Daca ar fi să desenez geometric domeniul normalităţii, figura rezultată ar fi un hexagon. 3. “Fericirea e ca un ecou; îţi răspunde, dar nu vine.” 4. « Gloire: le droit d’aimer sans mesure » 5. Nu rationalitatea distinge gandirea normala de delir. 6. Bovarismul =“capacitatea omului de a se concepe ca un altul” 7. Această mirare asupra puterii şi fragilităţii oamenilor e, pentru mine, o bucată din pâinea cotidiană. 8. Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi sunt de folos. 9. Statistic, barbatii vorbesc mai putin, râd mai putin si traiesc mai putin. 10. Merită sa mori pentru a face umbră unui punct imaginar? 11. Care sunt ingredientele unei relaţii reuşite? 12. E o fericire sa poti sa spui da atunci cand vrei sa spui da si nu atunci cand vrei sa spui nu. 13. Alegem să fim meschini şi triviali pentru că e mai uşor să trăim aşa? 14. Următoarea  frontieră a evolutiei va fi “constiinta umană, nu structura creierului”. 15. Fiecare bintre noi are de trecut prin momente de schimbare a caror amploare nu poate fi apreciata decat retrospectiv. 16. « Aşa se întâmplă cu toate lucrurile, bune şi rele, e mereu nevoie de câte un om să le facă“  17.« Cuplul naufragiaza ca o barca  supraincarcata » 18. Oamenii sunt oameni prin alti oameni. 19. “Orice forma de graba, chiar spre bine, traduce o tulburare mentala” 20. Mai binele e duşmanul binelui.

Despre firavitatea vietii

· 1 commentaire ·

« Când te gândesti la firavitatea vietii… »

De cand a rasarit, ieri dimineata,  intr-un cabinet medical, pe neasteptate, din mijlocul unui discurs asezat, rational, ingineresc, cuvantul firavitate m-a cucerit. Nu am verificat daca are o existenta oficiala in vreun dictionar al limbii române. Nu l-am mai auzit pana acum si nici nu mi-a venit vreodata ideea sa il inventez pentru uz personal.

Mi-a zumzait toata ziua in minte. Spun zumzait pentru ca spre seara mi-a amintit de o scena dintr-un film de Krzysztof Kieslowski avand in prim plan o musca.

Cautand dupa film am avut inca o surpriza: Kieslowski s-a nascut chiar pe 27 iunie. Si a murit inainte de a implini 55  de ani. In 1996. La doar doi ani dupa ce terminase cea de-a doua capodopera a sa: Trois couleurs: Bleu, Blanc, Rouge. Prima fiind miniseria Dekalog pe care o recomand tuturor celor care vor sa priveasca mai de aproape aceasta tulburatoare firavitate a fiintei.

Musca apare in episodul 2, pe care il puteti viziona aici. Toata seria – aici si aici.