Catégorie : Uncategorized

Alfabetar cu 29 de cărţi


Am găsit pe câteva bloguri o provocare interesantă: pentru fiecare literă a alfabetului să numeşti câte o carte preferată care începe cu litera respectivă. Provocarea originală o gasiţi aici.

Iată şi lista mea:

Anul mortii lui Ricardo Reis – José Saramago / Blândeţea nopţii – Francis Scott Fitzgerald / Calea regală – André Malraux / Daniel Martin – John Fowles / Evanghelia dupa Isus Cristos – José Saramago / Fata cu cercel de perlă – Tracy Chevalier / Galeria cu viţă salbatică – Constantin Ţoiu / Harpa şi umbra – Alejo Carpentier / Istoria asediului Lisabonei – José Saramago / Întunecare – Cezar Petrescu / Jucătorul – Feodor Mihailovici Dostoievski / Dicţionarul Khazar – Milorad Pavić / Lupul de stepă – Hermann Hesse /  Moartea şi busola – Jorge Luis Borges / Narcis şi Gură-de-Aur – Hermann Hesse / Oameni de porumb – Miguel Ángel Asturias / Partida de biliard de la ora 9 1/2  – Heinrich Böll / Quo vadis – Henryk Sienkiewicz / Războiul Sfârşitului Lumii – Mario Vargas Llosa / Serile în sat la Dikanka – Nikolai Vasilievici Gogol / Şuanii – Honoré de Balzac / Toamna patriarhului – Gabriel Garcia Marquez / Ţara Blănurilor – Jules Verne / Unchiul Vanea – Anton Pavlovici Cehov / Voiaj la marginea nopţii – Louis-Ferdinand Céline / Waterloo – Minutul Lumii  (Die Weltmitute von Waterloo) – Stefan Zweig / Xilofonul lui Winnie – Disney/ Un Yankeu la Curtea Regelui Arthur – Mark Twain / Zgomotul şi furia – Wiliam Faulkner.

In memoriam Sigmund Freud


In Memory of  Sigmund  Freud e un poem de W.H. Auden. Mi-a fost semnalat de o veche prietena din America, psihiatru cu vocatie si cititoare pasionata de poezie, cum eu nu mai cunosc in timpul nostru. Mi-ar fi placut sa o traduc în întregime, dar se pare ca depaseste puterile mele de amator (si de poezie si in traduceri). Poate ma ajuta cineva. Textul original complet il gasiti aici.

Dau, totusi, mai jos si incercarea mea, care se opreste la inceputul strofei a treia.

Când sunt atâţia pe care va trebui să-i plângem, / când durerea a fost facută publică şi expusă / criticii unei întregi epoci / fragilitatea conştiinţei şi angoasei noastre, // despre cine vom vorbi? Pentru fiecare zi în care mor / printre noi, despre aceia care ne fac câte un bine, / care ştiu că nu a fost niciodată destul, dar / au sperat să îmbunătăţească un strop din ceva trăind. // Aşa a fost acest doctor: chiar şi la optzeci el dorea / Să gândească despre viaţa noastră […]

 

Învierea (legendă incaşă)


« După cinci zile, morţii se întorceau de obicei in Peru. Beau un pahar de rachiu de porumb şi spuneau:

– Acum sunt nemuritor.

Era prea multă lume pe pământ. Se semăna până şi în fundul prăpăstiilor şi pe marginea lor, dar mâncarea tot nu ajungea.

Atunci a murit un om în Huarochiri.

Într-a cincea zi, toată suflarea s-a adunat ca să-l primească. L-au aşteptat de dimineaţă până noaptea târziu. S-au răcit mâncărurile aburinde, iar somnul a turnat plumb pe pleoape. Dar mortul nu mai venea.

A apărut a doua zi. Toţi erau furioşi. Cel mai tare fierbea de indignare nevastă-sa, care a început să ţipe la el:

– Leneşule ! Ai rămas la fel de leneş ! Toţi morţii vin la timp, numai tu, nu !

Înviatul a mormăit o scuză, dar femeia i-a dat cu un ştiulete în cap  şi l-a lăsat lat.

Sufletul s-a desprins de trup, şi-a luat zborul, bâzâind ca o muscă, şi nu s-a mai întors niciodata.

De atunci, nici un mort n-a mai revenit pe pământ ca să se amestece cu cei vii şi să împartă cu ei mâncarea. »

(în Memoria focului, de Eduardo Galeano – extraordinar (re)povestitor uruguayan)

Admiraţia


Il admir pentru… Admiratia s-a topit în câteva secole pana la nivelul unei aprecieri. Initial avea sensul de a recunoaste un miracol.

Trecem pe lânga minunile cotidiene pentru ca ne ferim sa admiram. Exprimarea admiratiei e vazuta din ce in ce mai mult ca o vulnerabilitate: in cuplu, la scoala sau la lucru nu vrem sa dam celuilalt un ascendent in competitia permanenta in care suntem angajati.

Dar tocmai admirand ne putem gasi si ne putem accepta mai usor propriul nostru loc sub soare. Invidia si ambitia uzeaza – sunt sporturi de contact. Admiratia lasa spatiu pentru libertatea fiecaruia. Si stimuleaza cresterea personala.

Aria Lunii


Soprana Valentina Naforniţă a câstigat consursul BBC Cardiff Singer of the World. Am ascultat iarasi si iarasi Aria Lunii, impresionat de expresivitatea si controlul perfect al vocii. Ascultati.

Multumesc, Radu, ca m-ai convins, acum 20 de ani, sa ascult mai multa opera; eram un fanatic al textului si iti spuneam ca asta e slabiciunea libretelor de opera; m-ai convins ca e ceva in vocea umana care trece mult dincolo de cuvinte. De atunci descopar, iarasi si iarasi, majestatea si profunzimea si dincolo-de-intelesul vocii umane. In seara asta, Valentina  Naforniţă. Inca o secventa, la Ateneu. Multumesc, Radu.

Die Landschaft Bukowina


Bucovina e un exemplu edificator de naştere, transformare şi disoluţie a unei « regiuni istorice ».  Bucovina este cedată Austriei de către Imperiul Otoman în 1775. Între 1768 şi 1774 avusese loc războiul ruso-turc în urma căruia Rusia a ajuns la Marea Neagră. Austria negociase la începutul războiului ca, în schimbul unei neutralităţi binevoitoare, să primească din nou Oltenia, pe care o mai administrase între 1718-1739. Evenimentele iau însă o alta turnură. În 1772 Austria participă la prima împărţire a Poloniei, obţinând Galiţia; pe de altă parte, turcii suferă înfrângeri decisive în ultimul an de razboi, aşa că, prin pacea de la Kuciuk-Kainargi obţine cam tot ce işi propusese; singurul lucru pe care renunţă să il mai ceară, la presiunea Austriei si Prusiei, este independenţa Moldovei si Valahiei (în cazul Moldovei, ar fi urmat, probabil, anexarea – un grup de mari boieri făcuse deja o petiţie în acest sens către Împărăteasa Tuturor Rusiilor, Ecaterina a II-a). În aceste condiţii, la trei luni de la încheierea pacii, Austria ocupă, în octombrie 1774, partea de nord-vest a Moldovei, vecină cu teritoriul luat de la Polonia cu 2 ani înainte. Teritoriul ocupat fusese nucleul statului moldovean în primele două secole de existenţă a acestuia, dar de mai bine de 200 de ani era o zonă periferică a principatului, după ce capitala se mutase la Iaşi. Linia de demarcaţie a fost una arbitrară; nu era cedată o « provincie » existentă, ci se decupa un teritoriu care avea să devină abia în urmatorul secol o regiune cu particularităţi culturale distincte (cam asta desemnează Landschaft) . Bucovina s-a născut  ca ţinut de frontieră al unui imperiu. Numele de botez, Bucowina, a fost scris în ortografie germană pornind de la un etimon slav (bukovina = padure de fagi); adoptarea unui toponim polonez (în sensul de atunci, care îi includea şi pe ruteni – ucrainienii din Galiţia) era justificată de faptul că noul ţinut urma să facă parte din Regatul Galiţiei şi Lodomeriei. Bucovina a fost, timp de o sută de ani un teritoriu de imigraţie şi colonizare, ceea ce a schimbat dramatic proporţia etniilor – proporţia românilor a scăzut de la 75% in 1775 la 35% in 1910 (an în care rutenii reprezentau 38% din populaţie). A fost însă şi un loc de întâlnire paşnică a mai multor culturi care s-au potenţat reciproc (multiculturalismul cernăuţean a fost un produs remarcabil al acestei coabitări). Existenţa Bucovinei ca regiune politico-administrativă distinctă se încheie în 1938, când Carol al II-lea reorganizează ţara în ţinuturi, fiecare ţinut cuprinzând judeţe aparţinând unor regiuni istorice diferite; era o încercare de omogenizare şi centralizare statului; varianta carlistă nu a avut timp sa reuşească, a urmat însă  lovitura de graţie a puterii sovietice.


Bucovina a existat 163 de ani. E o viaţă lungă pentru o « provincie istorică ». Dacia romană a existat ca provincie a Imperiului tot cam atât. În Europa e o singură ţară (Portugalia) cu frontiere neschimbate de mai mult de 200 de ani. « Regiunile istorice » se schimbă mai repede decât statele. Cam în 5-6 generaţii se pierde o anumită memorie istorică. Adică atunci când eu încep să uit poveştile pe care bunicul meu le ştia de la bunicul lui.

Somnul


Somnul este asemeni unui pod / care uneste ziua de azi / cu ziua de mâine. / Pe dedesubt, ca un vis, / trec apele. (Juan Ramon Jimenez – Somnul)

Azi tema zilei a fost pentru mine somnul. Asa s-a intamplat. Am inceput cu Alba ca Zapada si Frumoasa din Padurea Adormita,  repovestite parintilor de Sheldon Cashdan intr-o carte care trateaza psihologia basmului – Vrajitoarea trebuie sa moara. Am continuat  cu Avatar, pe HBO, care a reactivat o preocupare mai veche a mea – cum face mintea noastra deosebirea intre vis si realitatea diurna? Spre seara mi-am mai exersat portugheza recitind o povestire fantezie in care muza Clio adoarme si incurca doua fire din urzeala covorului istoriei, unind ziua de 4 iunie 1148 cu ziua de 29 septembrie 1984. Despre somn, mai precis despre lipsa de somn, am scris, tot azi, si in articolul Depresia isi petrece vacanta de vara in China. Acum mi-e somn; poate o sa vorbim mâine despre vise.

Război şi pace în dormitor


In fiecare luna se casatoresc in Romania peste 20 000 de persoane. Un sfert vor divorta, dintre care mai mult de un sfert in mai putin de 5 ani. Am mentionat numarul divorturilor ca un indicator al prevalentei conflictului in cuplu. Dar numarul divorturilor  reprezinta doar varful aisbergului: nici cuplurile necasatorite, nici casatoriile  in „razboi rece” nu sunt reprezentate in acest tip de statistica. Conflictul de cuplu este un fenomen universal si inevitabil. Si totusi, multi dintre noi ne construim idealul de cuplu plecand de la reveria ca „vom trai fericiti pana la adanci batraneti”. In consecinta, preferam sa nu ne antrenam pentru a face fata unui eventual conflict, gandindu-ne ca o relatie mai putin decat perfecta nu este o miza atractiva; pariem exorbitant pe o relatie perfecta, sansa de castigare a acestui pariu fiind mai mica decat castigarea marelui premiu la loterie.

Parafrazandu-l pe Tolstoi (Lev Nicolaevici), se poate spune ca durabilitatea unui cuplu depinde mai putin de compatibilitatea calitatilor si defectelor partenerilor, mai importanta fiind capacitatea lor de a-si rezolva disputele.

Nefericiri de cuplu numarate


Un studiu efectuat timp de 20 de ani (1982-2002) pe mii de cupluri americane a dat cateva rezultate interesante:

1. Cei care divortau nu erau, in medie, mai fericiti decat cei care ramaneau in casatorii nefericite.

2. Cei care divortau nu aveau o stima de sine mai buna decat cei care ramaneau in casatorii nefericite.

3. Trei sferturi dintre cuplurile care au divortat se declarasera fericite cu 5 ani inainte

4. Doua treimi dintre cuplurile nefericite care evitasera divortul erau fericite 5 ani mai tarziu.

5. Chiar si in cele mai bune casatorii erau cel putin 10 arii de diferente ireconciliabile.

3 psihiatri, 4 diagnostice


Un cunoscut psihiatru vienez a publicat recent un articol intitulat « Psihiatrii – o specie în pericol ? »  în care se întreabă dacă psihiatria va apuca sfârşitul celui de-al treilea secol de existenţă (cronologia adoptată de autor coincide cu cea pe care o prezint în serialul Psihiatria 201); nu lipsesc argumente foarte pertinente pentru o criza a psihiatriei. Unele dintre ele însă pot fi aplicate în mod egal medicinei în general. O problemă reală este variabilitatea mare a teoriilor psihiatrice. « Întreabă 3 psihiatri şi vei primi 4 raspunsuri » e o formulare plastică a  a acestui gen de problemă. Însă din ce în ce mai des mi se întâmplă să aud şi « am fost la cinci doctori şi mi-au spus că nu am nimic ». Chiar şi în statistici şi-a facut loc o rubrică din ce în ce mai consistentă de « simptome fără o explicaţie medicală suficientă ». Vor ramâne aşa până când vom accepta reunirea minţii şi a corpului. Când vom accepta că nu există o separaţie netă între ceea ce ar fi, chipurile, « doar în capul meu » şi ceea ce se petrece în corpul meu.

Reîntoarcerea psihiatriei în curentul principal al unei practici medicale redevenite umaniste e şansa salvarii ambelor specii. Ar fi şi o reîntoarcere la origini: Reil, cel care a  propus prima programă a unei facultăţi moderne de medicină, în 1810, credea ca medicii cei mai buni trebuie sa aibă solide cunostinţe de psihiatrie.