… al Dunării … nealbastre. Dacă vrei o oază de spaţiu-timp liniştit, la 20 de kilometri la sud de Giurgiu poti gasi una: zona parcului natural Rusenski Lom. Râul Lom nu e nici verde, nici albastru, nici în vreo altă culoare « poetică ». E mâlos. E … Continuer la lecture de Lom, ultimul afluent de dreapta…
Nu e vorba despre trecut. E vorba despre viitor. Cei care îşi zic republicani spun că noi, regaliştii, vrem să ne întoarcem într-un trecut idealizat. Nu e vorba despre trecut. E vorba despre viitor. Ce viitor are republica? Domnilor republicani, ce îmi propuneţi pentru următorii … Continuer la lecture de La Mulţi Ani, România!
La Campionatul Naţional de Cultură Generală (15 martie 2014), echipa Intecity (Dan Creţu, Dan Ghenea, Dorel Bărbieru, Ştefan Bradea) a obţinut din nou medaliile de bronz. Concursul a fost câştigat de Glorious Bastards (Dan Adrian Ghita, Dan Minculescu, Miruna Ralea, Catalin Duminecioiu), iar pe locul II, după o finală foarte disputată, s-au clasat Terabiţii.
Întrebările au fost frumos construite şi echilibrat alese, capcanele au fost fine, arbitrajul impecabil (superenglezesc!).
De la precedenta ediţie încoace m-am străduit şi eu, pe acest blog, să vă fac să gustaţi din frunuseţea întrebărilor şi răspunsurilor de cultură generală în seria Flori, fete, filme…
Să va mai spun şi una dintre întrebările care mi-au plăcut (şi care, tangenţial, are oarecare legătură şi cu zgomotul de război din aceste zile la graniţele noastre).
« Sunt trei evenimente care pot fi descrise în acelaşi fel: primul s-a petrecut în deceniul al doilea al secolului XIX şi a fost o separare, al doilea a avut loc după 101ani şi a reprezentat un sfârşit, iar al treilea a marcat o înfrângere temporară şi s-a petrecut după alţi 5 ani. Care sunt cuvintele care leagă cele trei evenimente? »
Cam aşa s-ar înţelege din prezentarea de pe pagina web a Ambasadei României în Republica Austria. Şi m-am cam săturat de propagarea oficială a acestui cult mincinos al strămoşilor. Istoria României nu începe nici acum 2 000 000 de ani, nici măcar acum 2000 de ani. Cu antemergători cu tot, istoria României nu trece de 200 de ani.
« Primele urme materiale atestă existenţa omului pe teritoriul de astăzi al României încă de acum 2.000.000 de ani. […] Tăbliţele de lut de la Tărtăria (motive pictografice incizate) dovedesc existenţa unui început de scriere arhaică – primul din Europa – în jurul anului 4.000 î.Hr. concomitentă cu scrierea din Sumer.Continuatorii acestor străvechi civilizaţi au fost geto-dacii care au întemeiat Regatul Daciei, un regat puternic, cu centrul politic şi religios în Transilvania, la Sarmizegetusa. La începutul secolului al II-lea d.Hr., când statul dac se afla în perioada sa de maximă înflorire sub cârmuirea regelui Decebal (87-106 d.Hr.), armatele imperiale romane, conduse de împăratul Traian (98-117 d.Hr.) cuceresc Dacia (106 d.Hr), o transformă în provincie romană şi o colonizează cu elemente romane şi romanizate. Geto-dacii sunt, astfel, romanizaţi, procesul de etnogeneză a poporului român încheindu-se în secolul al VII-lea. »
Tăbliţele de la Tărtăria aparţin umanităţii, nu românităţii, aşa cum cele din Sumer aparţin umanităţii, nu arabităţii (sau irakităţii). Regatul Daciei (care se numea pe vremea lui Ceuşescu, « statul dac centralizat », că « regat » nu suna bine!) e un mit. Burebista şi Decebal au condus uniuni de triburi. Procesul de etnogeneză a poporului român s-a desfăşurat pe ambele maluri ale Dunării, iar încrâncenarea de a dovedi continuitatea pe terioriul actual al României nu serveşte la nimic. De ce ar fi mai importanţi cei care au rămas după retragerea aureliană la nord de Dunăre, sub ocupaţii succesive, decât cei care au continuat modul de viaţă roman la sud de Dunăre? Iar documentul care atestă limba română veche în secolul VII (« celebra » chemare « torna, torna, fratre ») relatează o întâmplare petrecută la sud de Dunăre.
Domnule ataşat cultural al României în Austria, nu ar fi mai potrivit să vorbiţi mai mult despre România modernă şi despre legăturile istorice complexe cu Austria? Despre şvabii din Banat, despre baronul Bruckenthal, despre gara din Suceava, despre primul tratat internaţional al României (cel vamal din 1868, şi aici aţi putea introduce şi o curiozitate referitoare la salamul « de Sibiu », care are legătură cu acest tratat).
Cui îi este adresată propaganda cu « suntem aici de 2 000 000 de ani »? Şi cui serveşte?
Aici se încheie călătoria estivală în Balcani. Am vrut să v-o povestesc mai pe îndelete pentru că a fost o călătorie în spaţiu şi timp foarte revelatoare. O să mai scriu un epilog în care sper sa vă conving că Dunărea nu a fost niciodată o « graniţă naturală ».
Se implinesc 110 ani de la moartea lui Iosif Ivanovici, al carui nume a ramas legat de Valurile Dunării. Ion Ivanovici, Jovan Ivanović, Iosif Ivanovici, Josef Ivanovich sunt numele sub care a fost cunoscut acest om nascut in Imperiul Habsburgic, stat care a mai fost denumit, informal, Monarhia Danubiană.
Am constatat ca ma simt acasa in toate orasele danubiene. S-ar putea ca oamenii sa se simta legati de apele care le scalda trupul, fizic si simbolic. Oltul e raul meu tutelar, iar Dunarea e fluviul care duce sufletul meu spre mare.
Scriind aceste randuri, imi dau seama de inca un lucru: regele care a intemeiat România era tot un danubian – Sigmaringen este pe Dunăre, destul de aproape de izvoarele ei.
Inchei deci tot cu Ion Ivanovici – Marşul Carol I.
« Străbunul coboară spiţa din vremuri de ceaţă/Acolo unde Dunărea prin Tracia îngheaţă./ De unguri mai la vale, sta în ţări vecine/Boierul numit Banul Mărăcine./ Stăpân peste aur, holde şi oraşe/ Al lui, un fiu mai mic, adună pâlcuri ostaşe/ Şi părăsind glia, ales în fruntea lor,/ Străbătu ungurimea şi ţara nemţilor/ Străbătu Burgundia şi ţara Franciei mai jos/ Şi lui Filip Valois duse al său prinos,/ Care tocmai purtând război cu neamul inglez/ Primi solia în slujba steagului francez/ Şi-o răsplăti cu bunuri peste trebuinţã/ Pe-al Loirei ţărm; în bună credinţă,/ Uitând de tot, fraţi, părinţi şi ţară,/ Cel ce mi-a fost bunic, aicea se-nsoară/ Zămislind un fiu din care viaţa mea coboară“. (Pierre de Ronsard – Elegie, traducere de Barbu Brezeanu)
Pierre de Ronsard e unul dintre poetii mei favoriti. Azi implineste 488 de ani. Alecsadri i-a dedicat balada Banul Mărăcine, iar Iorga a incercat sa documenteze istoric adevarul cuprins in aceasta legenda familiala. Azi, teza originii danubiene a maestrului Pleiadei se loveste de argumente istorice care o pun serios in discutie. Dar, pana la urma, dincolo de istorie, afirmarea apasata a balcanitatii de catre Ronsard e poate mai importanta. A crezut in si s-a mandrit cu aceasta legenda genealogica.
Exista, langa Craiova, un sat numit Banu’ Maracine. Nimic nu mai aminteste azi ca a fost parte a legendei Marchizului de Ronsart. In schimb, in Bulgaria exista satul Kupino (maracine) si asta a fost un motiv suficient ca la Veliko Târnovo sa existe un muzeu literar Ronsard.
De ziua lui, sa facem cum zice maestrul Pierre intr-o Odă:
Verson ces roses pres ce vin,/ De ce vin verson ces roses,/ Et boyvon l’un à l’autre, afin/ Qu’au cœur noz tristesses encloses/ Prennent en boyvant quelque fin.
DAN GHENEA 