Étiquette : Germania

Lecturi neprogramate(1): Anul Zero


janO carte pe care am primit-o în dar de Crăciun și care s-a dovedit, paradoxal,  a fi foarte potrivită pentru a-mi readuce în minte adevărata semnificație a acestei sărbători.

E o panoramă succintă a unui sfârșit și început de lume în care se întâlnesc foametea și entuziasmul, răzbunarea și iertarea, lupta pentru supraviețuire și nașterea unei noi morale.

Autorul, olandez, ne poartă mai ales prin Olanda și Franța când descrie entuziasmul eliberării, prin Germania, Japonia, Olanda când vine vorba despre foamete, prin Franța, Italia, Iugoslavia, Grecia, Malayezia, Vietnam, China când vrea să exemplifice formele răzbunării. Mai trece in fugă si prin Cehoslovacia, Polonia, Ungaria, Belgia, Ucraina.

România lipsește de pe harta entuziasmului, dar lipsește și de pe hărțile foametei și răzbunării – aceasta din urmă luând adesea și forma războiului civil. (Probabil lucrurile ar fi stat altfel dacă Regele Mihai nu l-ar fi împiedicat pe Mareșalul Antonescu să ne târască în apocalipsa germană).

Ian Buruma alege uneori un unghi surprinzător (cel puțin pentru mine) în descrierea zilelor anului zero. M-a incitat, de pildă, această descriere a intrării canadienilor în Haga:

Maria Haayen , o tânără din Haga, își amintește cum a văzut apropiindu-se de ea, huruind, primul tanc canadian, din a cărui turelă se ițea capul unui soldat: “Parcă mi s-a scurs tot sângele din corp; mi-am zis: vine eliberarea noastră. Când s-a apropiat tancul, am rămas cu răsuflarea tăiată, iar soldatul s-a ridicat în picioare – arăta ca un sfânt.”

Poate că senzația aceasta era mai des întâlnită la femeile tinere, dar o aveau și bărbații. Un olandez și-a amintit că “era un privilegiu chiar să și atingi mâneca unei uniforme canadiene. Fiecare soldat de rând din armata canadiană era un Cristos, un izbăvitor”.

Într-un sens important, experiența soldaților aliați din țările eliberate în vara lui 1945 se poate compara cu ce s-a întâmplat cu aproape douăzeci de ani mai târziu, când au sosit Beatleșii. Și atunci eliberarea s-a exprimat ca un fel de manie – în primul rând erotică.

În 1945, bărbații din Olanda […], ori lipseau de acasă, ori erau prizonieri, ori săraci, subnutriți și demoralizați. Ocupația străină și înfrângerea distruseseră aproape complet autoritatea masculină, cel puțin temporar. Un istoric olandez al vremii a exprimat situația astfel: “Bărbații olandezi au fost învinși  militar în 1940 și sexual în 1945”.

Cât despre foamete, dacă vi se pare că oamenii din tabloul lui Van Gogh (« De aardappeleters ») au prea puțin de mâncare, imaginați-vă familia unui muncitor german (unul care are lucru!) în 1945: șase persoane care trebuie să supraviețuiască cu un ceai și o felie de pâine neagră dimineața și o porție de supă seara (adică o șesime dintr-o supă făcută dintr-o ceapă, o cană de lapte, un cartof și restul apă)

În părțile a doua și a treia ale cărții m-au captivat capitolele intitulate Statul de drept (despre procesele criminalilor de război) și  O singură lume (despre crearea ONU) – în acest ultim capitol autorul reușește un tablou foarte viu din doar câteva tușe bine puse (de exemplu, cât de multe spune faptul că  preambulul Declarației Universale a Drepturilor Omului – adoptată in formă finală în 1948 – a fost prezentat Adunării, în 1945,  de către Jan Smuts, premierul sudafrican care a « inventat » apartheidul doar câțiva ani mai târziu!)

Cum spuneam, o carte potrivită pentru a ne reaminti că viața e un dar uluitor și fragil, că drepturile nu sunt de la sine înțelese și că depind de obligațiile pe care și le asumă fiecare dintre noi.

Deutschland 1990 – Rumanien 2018?


Pe lângă « Good Bye, Russia », manifestanţii din Piaţa Marii Adunări Naţionale din Chişinău au desfăşurat şi o pancartă pe care era scris « Deutschland 1990 – Rumanien 2018 » (cu referire la reunificarea Germaniei în 1990). Pancarta a fost purtată şi prin faţa Ambasadei Germaniei la Chişinău, aflată vizavi de clădirea unde s-a votat în 1918 Unirea Republicii Democratice Moldoveneşti (Basarabia) cu Regatul României. (sursa informaţiilor – aici, unde puteţi vedea şi un film al manifestaţiei)

Presa străină (din păcate, şi cea din România!) a tratat fugitiv şi în cheie minoră evenimentul. Şi totuşi, a fost cea mai amplă manifestaţie de la proclamarea independenţei, în 1991. Ca unul care am fost în acea piaţă în august 1991 şi văzând imaginile din 16 mai 2015, vă pot spune că până şi cifra dată de organizatori (30 000) mi se pare foarte mică; cifra dată de autorităţi (3000!) e pur şi simplu ridicolă!

Organizatorii – Tinerii Moldovei – vor să convoace o Adunare Naţională pe 5 iulie. Care ar putea exprima dorinţa « de unire a acelor români şi a ţinuturilor locuite de dânşii cu România ». Vă sună cunoscut?

Flori, fete, filme şi alte ficţiuni (1)


În noua versiune a jocului Flori, fete, filme şi poveşti, enunţul şaradei va fi mai scurt (povestim mai mult la comentarii!), ilustraţiile nu sunt doar ilustraţii, ci sunt necesare rezolvării enigmei, iar cerinţa este să uniţi cu un singur cuvânt cele patru puncte. Desigur că vă recomand şi filmul şi cartea (filmul e de 7 spre 8, cartea e de 10 plus, cred eu), iar pe Eva puteţi să o vizitaţi şi la Prado sau la Uffizi, dacă aveţi drum pe acolo.

1. Floarea este macul (Papaver somniferum).

Eva2. Numele fetei este Eva.

green3. Filmul e Idilă pentru o piatră preţioasă (Romancing the stone, 1984). Piatra preţioasa după care aleargă, prin pădurea columbiană veşnic verde, Michael Douglas, Kathleen Turner şi Danny de Vito e un diamant verde. La Bolta Verde se poate vedea un diamant verde de 41 de carate.

4. Romanul e Abatorul cinci, de Kurt Vonnegut. Carte care începe cu o definiţie superbă a esenţei oricărei bune povestiri:

Abatorul cinci

« Cele ce urmează s-au întâmplat mai mult sau mai puţin. »

[E prea simplu să plângi]


Regina Ana in tinerete„Nu ştiu ce înseamnă să ai sânge albastru. Ştiu doar că recunoşti imediat o doamnă adevărată, pentru că e modestă. »

Spune asta o descendenta a lui Ludovic al XV-lea, o principesa care a avut-o ca matusa pe ultima împărăteasă a Austriei.

Regina Ana a României împlineste 90 de ani. (Mai mult despre manifestarile prilejuite de aceasta aniversare – aici)

„Nu suntem o familie in care se plange. Ar fi prea simplu.”

Regina Ana nu a cautat si nu a avut niciodata o viata usoara. Nu s-a plans. A luptat pentru valorile in care a crezut, a muncit si a transmis fiicelor sale spiritul liber si modestia ce o caracterizeaza.

România a avut o serie de regine exceptionale. Regina Ana este din acelasi aluat ca vrednicele de amintire Elisabeta, Maria si Elena

Atunci cand am dubii ca România valoreaza ceva, imi amintesc imediat ca niste principese venite din Germania, din Marea Britanie, din Grecia, au iubit aceasta tara si au stat cu acest popor in marire si in dezastru.

Iar urmarind acest film, am fost miscat de multumirile pe care le aducea lui Dumnezeu Regina Ana, pentru faptul ca a apucat sa  paseasca in tara pe care o iubea fara s-o fi putut vedea.

Regalitatea la feminin: exemplul unor femei exceptionale


Atât experiența mea în sociologie, drept internațional și științe politice*, cât și faptul că am fost binecuvântată să am în moștenirea familiei mele exemplul unor femei excepționale, care au jucat un rol influent în viața publică, au format convingerea mea fermă că femeile trebuie să joace în lumea de astăzi un rol extrem de important.

Străbunica mea, Regina Maria, regina consoartă a României intre 1914 si 1927, rămâne o figură foarte admirată și iubită. Eforturile sale umanitare și diplomatice pentru țara noastră în timpul Primului Război Mondial și ulterior, în 1919, la Conferința de Pace de la Paris, au câștigat aprecierea și afecțiunea întregii lumi .

Predecesoarea ei, Elisabeta, prima regină a României, pe lângă faptul că a fost o regină progresistă, a fost un autor internațional celebru și poetă, fiind cunoscută peste tot în Europa, sub pseudonimul Carmen Sylva. A publicat peste 53 de volume, în șapte limbi europene, a înființat instituții pentru săraci, școli, spitale, cantine, sanatorii, școli de gătit și creșe, a luptat pentru respectarea legilor sanitare.

Bunica mea, regina Elena a României, a jucat un rol luminos, chiar dacă discret, în istoria întunecată a României din secolul 20.[…]. Ea a fost un sprijin constant al forțelor democratice din România în perioada cuprinsă între 1940 și 1947.[…] În fața tiraniei a nazismului, ea a afișat cu hotărâre un caracter puternic, urmărind ceea ce știa a fi drept și bun.[…]

Și astăzi, mama mea, Regina Ana, este o amintire vie că, în fața pericolului, femeile se pregătesc și sunt gata să lupte pentru o cauză nobilă – aceea a libertății și a democrației. Regina Ana a fost locotenent în armata franceză, a luptat în al doilea război mondial conducând o ambulanță, ca asistentă medicală militară, și a fost distinsă cu Croix de Guerre de către Franța pentru serviciul ei.[…]

Capacitatea noastră de a purta de grijă este punctul nostru forte. Ori de câte ori lovește un dezastru, femeile se dovedesc a fi cele in care poti avea încredere pentru a reconstrui rapid și eficient rețelele de resurse necesare pentru ca o comunitate să prospere.[…]

(Principesa Margareta a României – Women’s leadership: Model for 3rd millennium, discurs rostit la al XVI-lea Summit Economic Eurasiatic Marmara, Istanbul,  10 aprilie 2013)

Textul integral original (în limba engleză) îl găsiti pe blogul Principelui Radu – aici.

* Principesa Margareta a absolvit Facultatea de Sociologie, Ştiinţe Politice şi Drept Internaţional Public a Universitatii din Edinburgh, Scoţia, în 1974. A fost cercetător în domeniul sociologiei medicale şi al sănătăţii publice în universităţi din Anglia (1974 – 1983) şi apoi (1983 – 1989) în agenţii ale ONU (Organizaţia Mondială a Sănătăţii şi Fondul Naţiunilor Unite pentru Populaţie). Din  august 1989 s-a dedicat cauzei României.

Cartea săptămânii (XVI)


Citindu-l pe Turgheniev pune in scena 4 lumi, mergand in perechi.

Prima pereche: o lume traditionala aflata la crepuscul – Irlanda anilor ’50 – si o lume deja moarta ca lume – Rusia anilor ’50 a secolului XIX –  dar pastrata vie ca hiperlume in lecturi din Turgheniev.

A doua pereche: lumea « normala » si lumea azilului psihiatric.

Nu o sa va dezvalui nimic din trama epica, lirica si ideologica a romanului lui William Trevor. E prea bine tesut ca sa va stric placerea de a descoperi, cu surprize la fiecare pas, subtilitatile, muzica si frumusetea povestii.

Va pot spune insa ce scrieri ale lui Turgheniev puteti citi inainte, pentru a gusta mai deplin referintele, frugale, de altfel, din romanul scriitorului irlandez. Am identificat trei romane citate: Pervaia liubov (Prima iubire, 1860), Nakanune (În ajun, 1860), Otțî i Deti (Părinți si copii, 1862).

Dorpat – locul unde Kraepelin nu l-a intalnit pe Klever


Julius Sergius von Klever - Winter Sun Dawn, 1891

Printre blogurile pe care le urmăresc cu interes de află si my heart to your heart , unde am găsit aseara titlul Julius von Klever(31 ianuarie 1850 – 24 decembrie 1924), pictor peisagist rus. Rus să fie dar să stim si noi de ce. Si iata că aflu mai jos de ce:  « Julius Sergius von Klever (31 ianuarie 1850, Dorpat – 24 decembrie 1924, Leningrad ) a fost un pictor peisagist rus, stilul  salon-academic. A fost academician la Academia Imperiala de Arte din St. Petersburg (1878) si profesor (1881) »

Dorpat, Dorpat… A!… Discutiile interesante despre psihiatrie cu Profesorul K. (alt Profesor K (!), in Viena secolului XXI). Despre Emil Kraepelin, care a petrecut primii ani de profesorat in Dorpat, la universitatea germana din acest oras estonian. In aceeasi perioada (1886-1891) a fost directorul clinicii de boli mintale din Dorpat. Aici, conform propriilor amintiri, a avut ocazia sa observe atent numerosi bolnavi; aceasta experienta pare sa fi fost importanta in generarea clasificarii psihiatrice pe care a propus-o in deceniul urmator si care avea sa ramana influenta, intr-un fel sau altul pana in zilele noastre. Un « amanunt » asupra caruia mi-a ramas in minte din discutiile cu Profesorul K. a fost ca Emil Kraepelin nu cunostea limba locala; scria, asadar, si scria mult, despre etichetarea unor oameni a caror limba nu o intelegea.

Tabloul de mai sus (« Apus de soare iarna ») este pictat de Klever in 1891, anul plecarii lui Kraepelin din Dorpat. Daca ar mai fi ramas cativa ani (destul de putin probabil pentru Kraepelin, era un nomad), Klever ar fi putut fi pacientul sau. Nu cred ca psihiatrul ar fi inteles suferinta pictorului, chiar daca von Klever vorbea germana. Dar psihiatrul care a creat o clasificare in care evolutia (istoria bolii) era un criteriu fundamental nu se descurca deloc bine in intelegerea si memorarea unei povesti; in plus, conform propriei marturisiri, probabil ca nu si-ar fi amintit nici numele,  nici figura, daca l-ar fi intalnit pe strada, in schimb, daca ar fi fost un « caz interesant » si-ar fi amintit cu precizie in ce pat statea la spital.