Étiquette : iertare

A scuza și a ierta sunt antonime


“Rostim multe lucruri în biserică (și în afara bisericii) fără să ne gândim la ce spunem. De pildă, spunem în Crez «cred în iertarea păcatelor». /…/ A crede în iertarea păcatelor nu este nici pe departe atât de ușor pe cât îmi imaginam.

Credem că Dumnezeu ne iartă păcatele; dar și că nu va face asta decât dacă iertăm altor oameni păcatele făcute împotriva noastră. nu există nicio îndoială cu privire la partea a doua a acestei afirmații. Se găsește în rugăciunea Tatăl nostru; a fost rostită apăsat de Domnul nostru. Dacă nu ierți, nu vei fi iertat. Niciun aspect al învățăturii Sale nu este mai limpede; și nu există excepții. Isus nu spune că trebuie să iertăm păcatele altor oameni în cazul în cazul în care nu sunt prea groaznice, sau dacă există circumstanțe atenuante, sau ceva de genul acesta. Trebuie să le iertăm pe toate, oricât de resentimentar, de meschin sau de des repetate. În caz contrar, nu ni se vor ierta nici nouă păcatele./…/Fotografie0089

Dar între a ierta și a scuza există o diferență ca de la cer la pământ. Iertarea spune: «Da, ai făcut acest lucru, dar accept cererea ta de iertare și nu-ți voi purta pică, iar între noi totul va fi exact cum a fost înainte». A scuza înseamnă a spune: «Văd că a fost fără voia ta, n-a fost cu intenție, n-a fost vina ta.» Dacă un lucru n-a fost cu adevărat din vina cuiva, atunci nu este nimic de iertat. /…/Dar necazul este că ceea ce numim noi «a-i cere iertare lui Dumnezeu» constă foarte adesea în a-i  cere lui Dumnezeu să ne accepte scuzele. /…/ Suntem atât de nerăbdători să i le punem în vedere lui Dumnezeu (și nouă înșine), încât avem tendința de a uita lucrul cu adevărat important; mai exact, partea rămasă, partea pe care n-o acoperă scuzele, partea care este nescuzabilă, dar nu și, slavă Domnului, de neiertat./…/

Adevărata iertare înseamnă să privim țintă către păcat, păcatul care rămâne fără scuze, după ce au fost invocate toate circumstanțele atenuante, să-l vedem în toată oroarea, murdăria, josnicia și răutatea lui, și totuși să fim pe deplin reconciliați cu omul care l-a făcut. Aceasta – și numai aceasta – este iertare; și aceasta o putem căpăta întotdeauna de la Dumnezeu, dacă o cerem./…/

A scuza ceea ce poate produce scuze bune nu este dragoste creștinească; este doar corectitudine. A fi creștin înseamnă a ierta ceea ce nu poate fi scuzat, fiindcă Dumnezeu ți-a iertat ceea ce nu poate fi scuzat.

Așa ceva este greu. Probabil că nu este atât de dificil să ierți o singură ofensă mare. Dar să ierți provocările necontenite ale vieții de zi cu zi – a continua să ierți soacra despotică, soțul pus pe amenințări, soția cicălitoare, fiica egoistă, fiul duplicitar -, cum putem face asta? Putem s-o facem, cred eu, doar amintindu-ne unde ne situăm, dând greutate cuvintelor atunci când spunem în rugăciunea de seară: «Și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri». Nu ni se oferă iertare decât în acești termeni.”

(C.S. Lewis – Despre iertare)

Iertarea produce iubire


« Iar cui [i] se iartă puţin, puţin iubeşte. »(Evaghelia după  Luca)

Ţinem o contabilitate perpetuă a datoriilor celorlalţi către noi. Şi prea puţin iertăm. Dar la iubire ne simţim îndreptăţiţi. Şi iată că intră şi iubirea în această contabilitate a drepturilor şi obligaţiilor.

Iertarea produce iubire. Iertarea e un act de libertate şi eliberează şi iubirea din condiţionarea « datoriei ». Dacă iertarea e plenară şi iubirea e. Dacă « iertarea » e doar o rostogolire a datoriei (« te iert, dar mă aştept să… »), atunci şi iubirea produsă e puţină şi şovăitoare.

Iertăm prea puţin şi ne cerem prea rar iertare. Şi cercul se închide. Pentru că iertarea se împlineşte doar în relaţie cu o altă persoană, conştientă de diferenţa dintre bine şi rău. Nu pot ierta un copac care îmi stă în drum.

Dacă fiecare dintre noi se consideră drept, cum ar putea să ceară iertare? Şi cui să mai oferi iertarea?

Iar celui ce i se iartă puţin, puţin iubeşte. Şi cel ce iartă puţin, puţin iubeşte. La cine va merge să lichideze creanţa, toată acea listă de datorii neiertate?

Rugăciune


Iarta-ma, Doamne:

-pentru iertarea pe care as fi putut sa o dau si nu am dat-o!
-pentru bucuria pe care as fi putut sa o traiesc si nu am trait-o!
-pentru Lumina pe care as fi putut sa o primesc si nu am primit-o!
-pentru viata pe care as fi putut sa o ocrotesc si nu am ocrotit-o!

Iti multumesc, Doamne:

-pentru iertarea pe care daruind-o am dobandit pace!
-pentru bucuria fiecarei clipe traite in Tine, Doamne!
-pentru toate cadourile spirituale care mi-au imbogatit fiinta!
-pentru viata mea, care e a Ta, o mica parte a simfoniei existentei!

(Rugaciune a Parintelui Arsenie Boca – textul complet poate fi citit online aici; eu am citit-o azi dimineata in Biserica Enei – Sf. Nicolae – Dintr-o zi)

La Multi Ani, popor român!


Am mai spus (aici si aici)  de ce nu cred ca 1 decembrie nu e potrivita ca Zi Nationala. Oricum, nu in dauna zilei de 10 mai (argumente aici, aici, si aici). In orice caz, nu fara Coroană.

Cred însa ca am putea marca, intre 27 noiembrie si 3 decembrie, « Saptamana poporului român ». Cu regret pentru greseli, cu recunostinta pentru eroi si pentru martiri, cu incredere ca putem continua constructia politica si morala a bunilor nostri.

Iata propunerea mea:

27 noiembrie – « Ziua Căintei » – ziua cand ne cerem iertare pentru uciderile, minciunile si furaciunile dintre noi (amintirea mortii profesorului Nicolae Iorga, omorat in padurea de la Strejnic in noaptea de 27 noiembrie 1940)

28 noiembrie – « Ziua deportaților si desțăraților si exilatilor » (amintirea unirii « pe vecie » a Bucovinei cu Regatul Romaniei – 28 noiembrie 1918 ; pomenirea dreptei regine Elena, trecuta la cele vesnice la 28 noiembrie 1982, departe de tara)

29 noiembrie – « Ziua continuitatii si a înnoirii » (pomenirea trecerii la cele vesnice – pe 29 noiembrie 1852, la Palermo, in exil – a istoricului si revolutinarului Nicolae Balcescu, parinte fondator al natiunii moderne, dar si istoricul care ne-a dat Românii supt Mihai-Voievod Viteazul, carte care a inspirat generatii de luptatori pentru unitatea romanilor).

30 noiembrie – « Ziua Martirilor » (Sf. Ap. Andrei, protector al poporului român, a fost martir pentru credinta; sa-i celebram in aceasta zi pe toti romanii care au suferit si au murit pentru credinta lor)

1 decembrie – « Ziua Renasterii, Unirii si Concordiei » (1 decembrie 1918, stil vechi si stil nou:reintoarcerea in Bucuresti a Regelui Ferdinand si a Reginei Maria, dupa ce statul român fusese in pragul disparitiei; Declaratia de la Alba-Iulia, proclamand unirea Transilvaniei cu Regatul României, dar si garantarea drepturilor minoritatilor)

2 decembrie – « Ziua Moldovei » (la 2 decembrie 1917 se proclama Republica Democratica Moldoveneasca, care se va uni cu Regatul României la 27 martie 1918, cand teritoriul neocupat al tarii coincidea cu Moldova). Daca vom uita Basarabia, uitat sa fie numele nostru!

3 decembrie – « Ziua Civismului » (la 3 decembrie 1861 se deschid lucrarile Camerelor Principatelor Unite, care vor vota formarea unui guvern unic la Bucuresti; peste cateva luni va fi adoptat oficial numele România)

Uitarea, iertarea, vindecarea


Uitarea şlefuieşte memoria. Memoria ziditoare e ţinerea în minte a binelui.  Răul nu există în afara memoriei noastre.

Amintirea răului umple mintea cu nefiinţă. Iertarea nu e deplină decât împreună cu uitarea răului; iertăm deplin doar atunci când putem lăsa răul să se întoarcă în nefiinţa sa esenţială. Şi ne vindecăm astfel de nefiinţă, de acea spumă de nimicuri care ocupă locul binelui.

Dar cum să uiţi?

Făcând lucruri  pe care ai fi bucuros să le accepţi ca dar. Oricum ai primit totul în dar. Aşadar…

Şi precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi asemenea.

Uitaţi forma negativă Ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face. Să ne concentrăm pe ce putem face, nu pe ce să nu facem.

Iertaţi şi veţi fi iertaţi.

E plina vorba noastră de mă aştept să. Să nu aşteptăm să facă lumea primul pas. Mi-a plăcut foarte mult o vorbă a Reginei Ana: « Lumea nu îmi datorează nimic. Dar nici eu ei ».  Sa dăm lumii în dar ceea ce am primit în dar. A da, a iubi, a ierta sunt actele care mă afirmă ca persoană. Iertând mă iert. Şi uit răul ca să am loc destul pentru a ţine minte binele. Tot binele care mi s-a făcut. Binele care m-a făcut.

Daţi şi vi se va da. Turna-vor în sânul vostru o măsură bună, îndesată, clătinată şi cu vârf, căci cu ce măsură veţi măsura, cu aceeaşi vi se va măsura.

Vedem răul în ceilalţi pentru că ne măsurăm pe noi înşine cu o măsură prea uşoară. Ne e frică de presupusa uşurătate a fiinţei noastre şi facem faptele fricii. Frica ţine minte răul, vede peste tot răul, anticipează răul.

Căci nu este pom bun care să facă roade rele şi, iarăşi, nici pom rău care să facă roade bune.

Dar dacă pomul bun se teme că e rău şi nu mai face roade pentru că s-a umplut de frică în loc de sevă?