… şi lucrurile nu devin (doar) marfă Vineri, 29 august Ultima zi la Rimini o voi petrece toată pe plajă. Nu, nu ca să fac plajă. Voi sta sub umbrelă, pe un şezlong foarte confortabil, voi citi ziare, voi rezolva parole crociate, îmi voi lăsa gândurile … Continuer la lecture de Când oamenii nu devin lucruri…
Locuitorii Genevei sunt genevezi. Locuitorii Genovei sunt genovezi. Azi dimineaţă am constatat că, în epoca hărţilor Google şi a călătoriilor de larg consum, e posibil ca un traducător (e drept, de profesie psiholog) să scrie sistematic despre « genovezul » Jean Piaget. Jean Piaget era « genevois », adică din Geneva, şi nu avea nimic din temperamentul vulcanic al genovezului (în franceză – « génois ») Niccolò Paganini.
Oraşele sunt foarte diferite, sosurile sunt foarte diferite. In numele oraşelor diferă o singură vocală: o din pesto (genovese) în locul lui e din sosul de peşte (à la genevois).
http://www.youtube.com/watch?v=TpaQYSd75Ak
Ce ziceţi de (verissima) suor Cristina?
Ea zice aşa: « Ho un dono e ve lo dono » (Am un dar şi vi-l dăruiesc)
În noua versiune a jocului Flori, fete, filme şi poveşti, enunţul şaradei va fi mai scurt (povestim mai mult la comentarii!), ilustraţiile nu sunt doar ilustraţii, ci sunt necesare rezolvării enigmei, iar cerinţa este să uniţi cu un singur cuvânt cele patru puncte. Desigur că vă recomand şi filmul şi cartea (filmul e de 7 spre 8, cartea e de 10 plus, cred eu), iar pe Eva puteţi să o vizitaţi şi la Prado sau la Uffizi, dacă aveţi drum pe acolo.
1. Floarea este macul (Papaver somniferum).
2. Numele fetei este Eva.
3. Filmul e Idilă pentru o piatră preţioasă (Romancing the stone, 1984). Piatra preţioasa după care aleargă, prin pădurea columbiană veşnic verde, Michael Douglas, Kathleen Turner şi Danny de Vito e un diamant verde. La Bolta Verde se poate vedea un diamant verde de 41 de carate.
4. Romanul e Abatorul cinci, de Kurt Vonnegut. Carte care începe cu o definiţie superbă a esenţei oricărei bune povestiri:
« Cele ce urmează s-au întâmplat mai mult sau mai puţin. »
Am luat o pauza de la mersul la plaja si am jucat toti 5 un joc antrenant, inteligent si frumos facut: Citadele (autor: Bruno Faidutti). Avem o colectie consistenta de jocuri si cateva zile din vacante le petrecem in jurul mesei de joc.
Am mers cu trenuri prin Europa de la 1900 (Ticket to Ride), am cautat Colierul Reginei, am construit orase fortificate si abatii in Languedoc (Carcassonne), am calatorit pe drumuri primejdioase in Italia de Nord (Mille Grazie) si cate si cate alte aventuri!
Citadele e o fantezie avand ca tema un burg medieval occidental. Ceea ce e spectaculos e ca Ulcinj (Dulcigno) pastreaza o amintire mai vie a acestui ev mediu occidental decat insasi Verona, sursa de inspiratie a lui Faidutti pentru acest joc. In plus, aceasta amintire a Apusului se imbina aici cu Rasaritul multicolor.
La pranz am mancat la un restaurant tinut de un kosovar si un muntenegrean. In meniu era si ceva ce se numea piletina. Intelegand ca e vorba de pui, dar nestiind cum era preparat, am intrebat. Am aflat ca puiul era intai fiert, apoi copt (explicatia era data intr-o engleza cu pauze, cu o pauza mai lunga inainte de « boiled » – fiert). Oarecum intrigat si nehotarat, am intrebat si de urmatorul fel ale carui componente imi erau clare: rata si varza. Imi zice » E la fel, dar cu rata ». Aha! M-am prins: puiul era fiert impreuna cu varza, apoi dat la cuptor.
In meniul in albaneza rata era rosë. « Rata » e un bun lingvistic comun (si exclusiv) româno-albanez. Stefan cel Mare manca rata pe varza (asta e si raspunsul la sarada pe care v-am propus-o aici). Skanderbeg la fel. Skanderbeg intelegea sigur nu numai « rata », dar chiar si « varza », pentru ca aproape jumatate din armata lui era alcatuita din vlahi, iar legaturile sale cu Italia erau foarte stranse. Stefan cel Mare si urmasii sai au avut stranse legaturi cu Polonia. O urmasa a sa, Maria Leszczynska (regina a Frantei, bunica lui Ludovic al XVI-lea si stra-strabunica stra-strabunicului reginei Ana a României), a adus, probabil, rata pe varza din Polonia in Lorena.
Lorena e parte a Lotharingiei medievale, « coridorul oraselor », care se intindea de la gurile Rinului pana in nordul Italiei. In Citadela lui Bruno Faidutti nu se manca rata pe varza. Occidentul are o intarziere de 400 de ani in acest domeniu. Si se vede.
Spumă a mării
violent nealbastră:
duh mut de pirat
Mă bucur că un contratenor a avut succes la public in finala nationala pentru Eurovision.
Totusi, corpul nu il asculta la fel de bine ca vocea pe Florin Cezar Ouatu; sau poate ca expresia corporala nu este la fel de bine educată ca vocea.
Ca sa ilustrez ce vreau sa spun, va invit sa il ascultati pe Cezar cantand Vivaldi (aici) si pe Vitas cantand o arie din Lucia de Lamermoor (aici), apoi pe Vitas, cu hitul din 2000, Opera #2 si (aici) din nou pe Cezar, cu It’s my life (aici), melodia castigatoare la selectia nationala pentru Eurovision 2013.
Iar daca ar fi sa cautam o voce de contratenor care sa cante ceva in româneste, dam tot peste … Vitas. Lie, ciocarlie, intr-o interpretare neasteptata – aici.
Aceasta este stema de stat a Republicii Italiene. Nu, nu vi se pare: in centru se afla o stea rosie (albita in centru, pentru linistirea democrat-crestinilor!) si o mare roata dintata. Despre modul in care a fost instaurata republica in Italia, cu Nordul controlat de comunisti, am mai scris. As vrea sa adaug o singura observatie: cu doar trei exceptii (daca nu luam in calcul Malta si Islanda, state foarte mici, fara traditie monarhica), republicile europene proclamate in secolul XX au fost consecinte directe sau indirecte ale revolutiei comuniste din Rusia, din 1917. E cazul a peste 20 de tari.
Exceptiile sunt si ele semnificative: Portugalia a devenit republica printr-un dublu asasinat de care astazi se rusineaza (si, oricum, a platit pretul: 16 ani de haos social (1910-1926) urmati de 48 de ani de dictatura), Grecia a devenit republica in timpul dictaturii coloneilor (1967-1974), iar proclamarea republicii Irlanda a fost opera Armatei Republicane Irlandeze (IRA), care a prelungit pana in secolul XXI actiunile teroriste in Irlanda de Nord.
Asadar, in opinia mea, numarul mare de republici din Europa nu indica progresul democratiei, ci limita maxima atinsa de tancurile sau de propaganda sovietica. Partidul Comunist Italian a disparut. Uniunea Sovietica a disparut. Steaua rosie a disparut de pe steme. Nu si de pe stema Italiei. E o marturie arheologica a adevaratelor origini ale republicilor europene.
« Din nou se făcu linişte. Oamenii care aşteptaseră să se facă linişte pentru a da semnalele de atac şi oamenii pregătiţi ca la momentul convenit să se avânte spre poziţiile româneşti părură, pentru un moment, a se îneca în linişte. » (Vasili Grossman – Viată si destin, p.667)
In acele linii ale Armatei a 3-a române se aflau si bunicul meu Ilie si unchiul Mărin, fratele bunicii Olga. Citind cartea lui Vasili Grossman, Viată si destin, mi-am dat seama, cu stupoare, ca nu avem in literatura română nici o pagină de roman care sa evoce cea mai mare si mai tragică bătălie data vreodată de armata română: bătălia de la Cotul Donului.
« Două ciocane , fiecare de citeva milioane de tone de metal si sânge viu, omenesc – cel din nord si cel din sud -, asteptau semnalul.
Primele au pornit la ofensivă trupele amplasate la nord-vest de Stalingrad: pe 19 noiembrie 1942, la orele sapte si treizeci de minute dimineata, de-a lungul liniei frontului de nord-vest si a frontului de pe Don a inceput o puternică pregatire de artilerie care a tinut optzeci de minute. Valul de foc s-a pravalit asupra pozitiilor de luptă ocupate de unitati din Armata a 3-a română. » (p.663)
80 de minute de pregatire de artilerie… Si totusi…
« Bateriile româneşti care nu fuseseră neutralizate prinseră viată una după alta si acum executau din adancime foc sustinut înspre limita anterioara » (p.668)
Cele 8 minute din titlu sunt o legenda de razboi sovietica, relatata de Grossman in fictiunea lui atat de realista: tancurile ar fi trebuit sa plece la atac la 8 si 50 de minute, dar, in fata neasteptatei riposte de artilerie a românilor, comandantul sovietic amana cu 8 minute aplicarea ordinului ferm al lui Stalin (caruia nu-i pasa de cele cateva sute de morti in plus). 8 minute in care bateriile românesti au fost neutralizate, fiindu-le acum cunoscuta pozitia. Intr-un fel, in acea zi, artileristii români au fost primii care s-au expus inamicului. Dar despre frica, dragostea sau curajul lor nu a scris nimeni asa cum scrie Grossman despre ai săi:
« Cât de chinuitor, de groaznic e să te ridici in picioare în fata mortii, sa nu te feresti de moarte, să alergi in întâmpinarea ei. Ce cumplit e sa mori încă tinerel. Ai vrea să trăiesti, să mai trăiesti. Nu există pe lume dorintă mai puternică decât dorinta de a păstra viata cea tânără, încă atât de putin trăită. Aceasta dorinta nu se află în gânduri, ea e mai puternică decât gândul, dăinuind în suflare, în nări, ea este în ochi, în muschi, în hemoglobina din sânge, care devorează cu lăcomie oxigen. Este într-atât de imensă, incât nu poate fi comparată cu nimic, nu poate fi masurată. Înfricosător. E înfricosător momentul acela dinainte de atac. » (p. 668)
Bunicul Ilie si unchiul Mărin s-au intors de la Cotul Donului. Alti 150 000 nu s-au mai intors si nici numele lor nu a fost pomenit nicaieri timp de mai bine de 40 de ani. A fost o tragedie in cel mai strict sens al cuvantului: oamenii si-au facut datoria, cu cinste, dar intr-o piesa pe care au lasat-o pe mana unor genii bezmetice.
DAN GHENEA 