Pentru mine, spectacolul în onoarea Regelui Mihai de la Opera Română a adus un moment de limpezire: ASR Principesa Margareta îi seamănă mult Regelui în gesturi, în zambet, în felul măsurat de a comunica, în acealşi timp rezervat şi ataşant.
Acum sunt pe deplin convins că, Deo Gratia, Margareta a României este daruită, educată şi pregatită pentru a purta coroana.
Vă rog să-mi testati această convingere punând cele mai incomode întrebări care vă vin în minte.
Stă doar în puterea noastră să facem țara statornică, prosperă și admirată în lume.
Nu văd România de astăzi ca pe o moștenire de la părinții noștri, ci ca pe o țară pe care am luat-o cu împrumut de la copiii noștri.
Așa să ne ajute Dumnezeu!
Intregul discurs aici
Stiu ca supranumele « cel Loial » i-a fost deja dat si bunicului sau, Ferdinand I, intr-un moment in care acesta a fost silit sa aleaga intre familia sa (Casa Imperiala si Regala de Hohenzollern) si tara careia ii jurase credinta ca rege constitutional. Numele i-a fost sters din cartea Casei de Hohenzollern pentru a intra in cartea de istorie a Romaniei ca Ferdinand Întregitorul. Dar asta s-a intamplat dupa ce a stat alaturi de poporul sau cand izbanda era doar o speranta impotriva unor sorti potrivnici.
Pentru cei trei ani de incercari, in care a stat neclintit alaturi de poporul sau, Ferdinand I a binemeritat calificativul de Loial. Dar cred ca nu s-ar supara daca i-am acorda acelasi titlu si nepotului sau pentru cei peste 70 de ani de traversare a desertului, cu credinta neabatuta in datoria sa de Rege al României.
Si ce ar fi daca, asemenea bunicului sau, ar putea primi si un al doilea supranume – Mihai I Reîntemeietorul ?
Textul din 8 iunie l-am încheiat amintindu-vă că suntem contemporani cu ultimul rege constituţional al României. Majestatea Sa va împlini în curând, cu voia lui Dumnezeu, 90 de ani. Din care 84 de ani de domnie. A domnit sub regenţă între 1927 şi 1930, a fost detronat (neconstituţional) de catre propriul tată, a revenit la tron în 1940 pe fondul catastrofei naţionale a prăbusirii graniţelor României Mari; i s-a rezervat un rol decorativ, din care a ieşit însă, folosindu-şi prerogativa de şef al armatei, în august 1944, când a repus în vigoare Constituţia din 1923; abdicarea de la 30 decembrie 1947 a fost obţinută prin forţă şi este nulă de drept, iar modul în care a fost proclamată republica populară, în aceeaşi zi, nu a respectat cerinţele de revizuire a constituţiei în vigoare în acel moment (chiar dacă am considera valabilă abdicarea, asta nu abrogă Constituţia); republica populară şi succesoarea sa, republica socialistă, nu au avut nici un moment legitimitate. Şi totuşi … Puterea instalată după 1989 a ales sa lase în vigoare, pentru aproape 2 ani, Constituţia Republicii Socialiste România, pentru că nu voia nici măcar sa audă de reînnodarea legitimităţii prin repunerea în drepturi a Constituţiei din 1923 (desigur, cu posibilitatea de a iniţia procesul de revizuire!). Iată de ce consider că, deşi sunt adoptate perfect legal şi democratic, constituţiilor postdecembriste ale României le lipseşte legitimitatea.
De fapt, ar fi trebuit să fie vorba despre un film – King’s Speech, văzut recent pe DVD. Un film bun. Dar întâmplările mundane curente fac să pălescă începutul de comentariu pe care îl pregătisem. Pentru că viaţa bate filmul. Şi dacă filmul se încheia cu rolul mobilizator al discursurilor regelui George al VI-lea al Marii Britanii, eu vreau să pun în evidenţă faptul că regele nostru nu renunţat niciodată la datoria sa de a încuraja naţiunea prin mesaje a căror sobrietate şi al caror echilibru pe mine mă impresionează. Incepând din 1941 (inclusiv în anii 1948 – 1989), Regele Mihai a pronunţat în fiecare an Mesajul către Ţară de Anul Nou. Discursuri de încurajare şi de păstrare a speranţei. Aş fi vrut să găsesc o înregistrare a mesajului din 1943 (care l-a enervat pe Hitler), dar nu am reuşit. Am găsit însă o dizertaţie interesantă despre aceste mesaje, pe care v-o recomand.
Un Rege este printre noi. Va fi ultimul rege constituţional al României, daca voinţa naţională nu va decide altfel.
8 iunie 1930 a fost începutul sfârşitului României constituţionale. Carol Caraiman, fost Carol de România, principe moştenitor până la renunţarea la tron din 4 ianuarie 1926, s-a întors în ţară incognito (dar cu ştirea câtorva militari si politicieni) pe 6 iunie, sub numele de Eugène Nicolas. Numele de împrumut nu îi serveşte nici 24 de ore, pentru că aproape nimeni nu cere respectarea legii în privinţa cetaţeanului Carol Caraiman. Dimpotrivă, i se oferă regenţa chiar de catre primul ministru, Iuliu Maniu; Caraiman refuză, Maniu demisionează, dar nu ia poziţie fermă în apărarea ordinii constituţionale; Parlamentul României este convocat în sesiune extraordinară pentru duminică(!), 8 iunie 1930, convocarea petrecându-se cu câteva ore înainte de termenul fixat (o singură dată s-a mai ţinut o sesiune în aşa mare grabă, la 30 decembrie 1947, când a fost proclamată republica populară). Parlamentul anulează actul de renunţare la tron din 1926, constată succesiunea la tron a lui Carol, şi îl întronează, în aceeaşi zi, rege sub numele de Carol al II- lea. Actul de la 8 iunie 1930 inaugurează o practică de punere continuă sub semnul întrebării a legitimităţii şi legalităţii statului român însuşi. Carol devine succesorul de facto al fiului său dar pretinde sa fie recunoscut de iure ca rege al Romaniei chiar din momentul morţii tatălui său, Ferdinand Întregitorul (20 iulie 1927). Şi parlamentul îi oferă asta. 64 de ani şi 64 de zile trecuseră între plebiscitul din 2 aprilie 1866, când corpul electoral din România votase în cvasiunanimitate pentru aducerea pe tron a unui prinţ strain, şi seara de 5 iunie 1930, când Carol Caraiman ia decizia de a reveni în ţara în care s-a născut, dar pe care a abandonat-o deja de două ori în momente dificile. Iar ţara, prin reprezentanţii ei, a decis sa închidă paranteza legitimităţii constituţionale. Ceea ce s-a vrut o decizie de criză continuă sa-şi facă simţite efectele până în ziua de azi.
S-ar zice ca după 81 de ani nu mai e decât o pedanterie sa vorbim despre legitimitate.
Şi totuşi… Ultimul rege constituţional al României este printre noi.
DAN GHENEA 