“Neputându-se lecui de moarte, de necazuri, de neștiință, oamenii au găsit cu cale, spre a fi fericiți, să nu se mai gândească la aceste lucruri; este tot ce au putut ei inventa pentru a se mângâia de atâtea rele. Mângâierea aceasta este însă foarte slabă, întâi pentru că duce nu la vindecarea răului, ci la ascunderea lui pentru câtva timp și apoi pentru că, ascunzându-l, ea ne face să nu ne mai gândim la vindecarea adevărată.

Astfel, printr-o stranie răsturnare a naturii omului se întâmplă că plictiseala, care-i răul cel mai resimțit din el, este într-o oarecare măsură și binele cel mai mare, fiindcă ea poate contribui mai mult decât  orice la  a-l face să caute vindecarea  adevărată și fiindcă divertismentul, pe care-l privește ca pe cel mai mare bine al său, îi este de fapt cel mai mare rău deoarece îl îndepărtează mai mult decât orice lucru de la a căuta leac relelor sale. »

(Blaise Pascal – Cugetări despre om)