Étiquette : prezent

Timpul începe azi


Citesc o însemnare de acum 100 de ani dintr-o carte  pe care am început s-o citesc acum 20 de ani:

« Nu există și nu poate exista altă origine a timpului decât prezentul, singura limită ce i se poate atribui… [E o] Iluzie a unui timp care ar fi dat înainte de a fi durat.« 

(Gabriel Marcel – Jurnal metafizic , însemnarea din 15 septembrie 1915)

Cu iluzia timpului dat mă întâlnesc aproape zilnic. Oameni care își doresc să obțină mai mult timp, oameni care vor să ferească de rele timpul pe care cred că îl au, oameni care încearcă să agonisească un timp virtual, pe care nu s-au gândit cum îl vor folosi (e bine să-l ai acolo, nu se știe când și la ce îți trebuie)…

Dar, dacă e să înceapă vreodată, timpul începe azi. Și durează doar atât cât durează actele noastre. Cei care fac au mai mult timp decât cei care nu fac.

Dar mai mult nu înseamnă neapărat mai bun. De la un punct încolo poți deveni dependent de timp.

Și vine o vreme când îți dai seama că eternitatea s-ar putea să nu fie extensivă (că nu poți lăbărța la nesfârșit timpul facerii), ci intensivă – timpul pulsează, începutul fiind coincident cu sfârșitul.

Timpul începe și se sfârșește azi. Dacă ați văzut filmul Ziua cârtiței veți înțelege mai bine ce vreau să zic: toate exercițiile noastre de viață care conțin ieri, azi și mâine ar trebui să ne conducă la capacitatea de a trăi plenar azi, iar prezentul acesta continuu să conțină și intensitatea și sensul trăirii.

Ai o singură zi


Nu-ti pare că lipseste o zi din calendare

Când vrei un strop de rouă din altă dimineată

Si iei pe mâini doar praful dintr-o trecută viată

Ce nu părea să fie si-acuma încă doare?

Iar când te uiti spre mâine ca spre o sărbătoare

Cu soare poleită, cu jocuri si ospete,

Cu ape linistite care îti dau binete,

Nu-ti pare că lipseste o zi din calendare?

Ziua care nu va fi si niciodată nu a fost,

Roire de albine usor supărătoare,

O dai grăbit în lături când treci prin calendare,

AZI este timpul mierii si-al lacrimii cu rost.

Clipă


Pe frunte-mi căzuse o clipă din cer. Stingher străluci, apoi se prelinse În ochi. Adânciţi în stelele stinse O lasă curgând prin şanţuri aprinse De maci. Când mâna spre ei se întinse O boare trecu, fără niciun mister.  

Grasul, slabul şi urâtul


A avea, a fi, a voi sunt verbe existenţiale.

În gramatică sunt folosite uneori ca verbe auxiliare.

A avea e asociat cu trecutul. Acel trecut încheiat (perfectul compus), în care nimic nu mai poate fi schimbat şi care îmi aparţine tot atât de mult cât îmi aparţine un vin pe care l-am băut acum 20 de ani. O existenţă care conţine prea mult a avea se îmbuibă de trecut. Se umflă cu un timp ireal. Se îngraşă cu toate lucrurile care au murit deja.

A voi este auxiliarul viitorului. Voi face, voi merge, voi cânta pot fi foarte utile (şi uneori plăcute) extinderi ale prezentului, dar dacă aici-şi-acumul existenţei rămâne făra hrană pentru că facem sandvişuri şi le punem la pachet pentru viitor, atunci e prea mult a voi în vocabularul nostru existenţial. Şi slăbim pentru a hrăni viitorul, al doilea timp ireal. Cum va urni acest om slăbit un viitor pe care tot el l-a făcut peste măsura de mare?

A fi o fi soluţia? Ca orice exces, şi prea mult a fi strică. Este arată starea prezentă. Stare, de la a sta. Ce simţi când stai? Când stai şi nu aştepţi nimic, când stai şi nu te gândeşti la nimic? Între nimic în viitor şi nimic în trecut e marea plictiseală. Urâtul.

 

Frica sau viața?


E traducerea titlului unui blog in portugheza (Vida ou Medo?) in care sunt multe comprimate de sanatate mintala. Iata un exemplu:

E unul dintre cercurile vicioase ale anxietatii:

inactivitate – vinovatie – panica – neajutorare – inactivitate.

Postarea originala (Que ciclo…) o gasiti aici.

Mi-a dat o idee de desen completat cu posibile iesiri (terapeutice) din acest ciclu.

Desenul l-am pus in mapa Bucati de stres  (Un cerc vicios al anxietatii). Il gasiti aici.

3 poezii letone


***

de Juris Kronbergs

Într-o după-amiază, când am plecat din camera mea
ea m-a urmat
Niciun vânt n-a putut s-o alunge
Niciun soare n-a putut s-o usuce
Nicio ploaie n-a putut s-o inece
Chiar dacă n-am revenit niciodata
ea a rămas în memoria mea cu totul intactă
Timpul a trecut, dar straturile de praf
n-au acoperit nici mobila nici cărțile nici hârtiile
Totul  era ca înainte
Datorită mie timpul s-a oprit
Știu bine această regulă atât de simplă
Apariţia  mea fizică ar fi avut ca efect
rostogolirea unei avalanşe a timpului peste camera mea
atât de violentă că însăși existența ei
ar fi fost pusă la îndoială
și  ar fi  fost imposibil să o povestesc

x

Lucruri

de Velta Sniķere

Ce sunt lucrurile
Care sunt lucruri
Așa cum sunt?

Dacă ar fi cineva să le vadă
Așa cum au fost
Sau vor fi?

Lucrurile deschise ca scoicile
Dezvăluind tandreţe,
Dar simpatia mea,
Mângaierea mea care se apropie,
Ca prin descântece
Le-a distilat:

Ca și cum revărsate din pahar,
Fără cochilii,
Una prin alta
Transparent, se conturează.

x

Timpul se stratifică

de  Juris Kronbergs

(Cafeneaua Le Chien Andalou, Riga)

Ziua trece cu miros de tutun
Ploaie. Difuzor
În care se aude muzică veche de film
Astăzi este aniversarea Nostalgiei
Zilele care au trecut vin ca oaspeții nepotriviți

Timpul îți frunzărește jurnalele
intime nescrise încă
Tu frunzărești timpul ca și cum ar fi
un ziar în care cerneala nu a ținut

(traduse din franceza si engleza dupa versiunile aparute in revista online Latvian literature  )

Viitor pur şi trecut à la carte


De dimineaţă am citit un eseu intitulat « Timp contra timp sau societatea hipermodernă ». Mergând pe jos prin parc în loc să iau metroul două staţii, am recapitulat distincţiile pe care autorul, Gilles Lipovetsky, le face între timpurile moderne, postmoderne şi hipermoderne.

Din perspectivă franceză, sfârsitul modernitatii este anuntat dramatic in mai 68. Timpul nu va mai fi niciodată o săgeată a progresului istoric, cu un viitor hiperbolizat si pentru care merita să sacrifici o parte din prezent, un prezent epic, decisiv si chiar eroic si un trecut marginalizat sau privit cu condescendenţă.

In anii ’70 apare cuvantul « postmodernitate » pentru a denumi ceea ce unii au avut temeritatea sa descrie ca « sfarsit al istoriei ». Timpul devine un prezent continuu, fragmentat in multiple istorii individuale. E timpul individului traind sub deviza « carpe diem ».

N-a tinut mult. Anii ’90 dezmint ipoteza sfârsitului istoriei, totul devenind hiper: hipercapitalism, hiperputere, hiperterorism, hiperindividualism, hipermarket, hipertext. Lipovetsky defineste interesant timpurile hipermoderne:

  • viitorul este numit viitor pur, adica, spre deosebire de viitorul modernitatii nu este prescris in liniile sale directoare;
  • prezentul este anxios tocmai datorita faptului ca pagina viitorului e alba;
  • trecutul, ei bine, trecutul are parte de un tratament interesant, iar Lipovetsky descrie fenomenul prea elegant pentru a nu-l reproduce verbatim:

« Trecutul nu mai este socialmente fondator sau structurant, ci este reamenajat, reciclat, adus la gusturile zilei, exploatat in scopuri negustoresti. Traditia nu mai cheama la repetare, la fidelitate si la revigorarea a ceea ce s-a facut dintotdeauna: a devenit produs de consum nostalgic sau folcloric, ocheadă spre trecut, obiect la modă. […] Vechiul poate să facă furori, dar nu mai are puterea de a organiza in mod colectiv comportamentele. Trecutul ne seduce, dar prezentul si normele sale schimbătoare ne guvernează. Cu cât mai mult este evocată si pusă in scenă memoria istorică, cu atât mai putin structurează ea viata obisnuită. De unde rezultă această trăsătură caracteristică a societătii hipermoderne: celebrăm ceea ce nu mai dorim să luăm ca exemplu. » (Gilles Lipovetsky – Temps contre temps ou la société hypermoderne, Grasset, Paris, 2004)