Citesc o însemnare de acum 100 de ani dintr-o carte  pe care am început s-o citesc acum 20 de ani:

« Nu există și nu poate exista altă origine a timpului decât prezentul, singura limită ce i se poate atribui… [E o] Iluzie a unui timp care ar fi dat înainte de a fi durat.« 

(Gabriel Marcel – Jurnal metafizic , însemnarea din 15 septembrie 1915)

Cu iluzia timpului dat mă întâlnesc aproape zilnic. Oameni care își doresc să obțină mai mult timp, oameni care vor să ferească de rele timpul pe care cred că îl au, oameni care încearcă să agonisească un timp virtual, pe care nu s-au gândit cum îl vor folosi (e bine să-l ai acolo, nu se știe când și la ce îți trebuie)…

Dar, dacă e să înceapă vreodată, timpul începe azi. Și durează doar atât cât durează actele noastre. Cei care fac au mai mult timp decât cei care nu fac.

Dar mai mult nu înseamnă neapărat mai bun. De la un punct încolo poți deveni dependent de timp.

Și vine o vreme când îți dai seama că eternitatea s-ar putea să nu fie extensivă (că nu poți lăbărța la nesfârșit timpul facerii), ci intensivă – timpul pulsează, începutul fiind coincident cu sfârșitul.

Timpul începe și se sfârșește azi. Dacă ați văzut filmul Ziua cârtiței veți înțelege mai bine ce vreau să zic: toate exercițiile noastre de viață care conțin ieri, azi și mâine ar trebui să ne conducă la capacitatea de a trăi plenar azi, iar prezentul acesta continuu să conțină și intensitatea și sensul trăirii.