Bologna, 18 august, luni pe la prânz

Poate credeţi că ştiţi ceva despre pizza. Şi eu credeam la fel. Acum stau pe terasa de la Altero (o pizzerie cu nume şi tradiţie  – dar fără fiţe! – din centrul Bolognei) şi încep să înţeleg câte ceva.

1. Pizza nu a fost concepută pentru a fi înfulecată rapid. Se mănâncă la prânz, o masă care este urmată de riposo (=odihna, echivalentul siestei iberice). Nu ai de ce să te grăbeşti.

2. Chiar dacă ar putea gusta în fiecare zi pizza, vezi cum italianul este atent la gustul, textura, aroma a ceea ce mănâncă, savurează chiar şi, sau, poate, mai ales felurile simple dar care merg la suflet. (Spun adesea oamenilor măcinaţi ce anxietăţi să trăiască mai mult în prezent, să prindă gustul a ceea ce pot face aici si acum. Azi iau o lecţie exemplară despre cum poţi face asta zilnic: acordând repectul cuvenit mesei)

3. De câte ori vi s-a pus în faţă o aşa-zisă margherita plină de ketchup? Un italian autentic vă va spune, aşa cum îmi spune, amuzat, Niccolo, că asta e o impietate: nu poţi folosi ketchup în loc de pomodori (roşii); dacă în reţeta de bază faci o asemenea înlocuire, cum să nu ajungi să tratezi pizza ca junk-food, aşa cum au făcut americanii?

4. Bun, am aflat că numai în Italia poţi mânca decent pizza. Şi asta nu numai pentru că e vorba de mai multe roşii şi mai puţin ketchup, nu doar pentru că nu orice şuncă e prosciutto şi nu orice ciuperci sunt porcini, ci şi pentru că nicăieri în altă parte nu e tratată cu atâta respect această mâncare simplă.

Am mâncat bine la Altero. Bine, în sensul că am gustat dintr-o selecţie de felii înalte de pizza, în stil bolognez. Bine, în sensul că am stat relaxaţi la masa de prânz, am mâncat pe îndelete şi savurând momentul. În fine, bine, în sensul că am luat masa între prieteni, într-o convivialitate în care italienii sunt maeştri.