Étiquette : Italia

Pacienţii vindecaţi au voie la biserică?


« Nicăieri şi niciodată nu ne-a cerut Hristos să fim proşti. Ne cheamă să fim buni, blânzi, cinstiţi, smeriţi cu inima » (Nicolae Steinhardt)

Nu aş fi scris aceste rânduri dacă nu m-ar fi izbit frecvenţa cu care aforismul mai sus citat al Părintelui Nicolae a fost aruncat în luptă pe net contra celor care vor să primească lumina în Noaptea Învierii; le scriu cu gândul mai ales la dragii mei prieteni medici, de a căror bunătate sau cinste nu mă îndoiesc.

Cum nu mă îndoiesc de faptul că Lumina coboară în fiecare inimă care este pregătită să o primească; da, ar fi o uriaşă biserică această ieşire cu o lumânare pe balcon cântând « Hristos a înviat »; ar fi frumos, cu o singură conditie: « să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi ».

Poate ştiţi că într-una din rugăciunile euharistice Hristos este numit « prieten al oamenilor ». Oamenii credincioşi aşa îl şi primesc, când se împărtăşesc sau iau măcar paştile: ca pe un prieten care îi vizitează.

Luna care a trecut multe persoane în vârstă nu au fost vizitate de nimeni; au stat disciplinate în casă şi s-au rugat, aşa cum le-au îndrumat preoţii acestei biserici ortodoxe care a reuşit totuşi să păstreze dreapta chibzuinţă.

I-am izolat pe bătrânii noştri pentru a-i salva de moartea prin covid 19. Dar să nu uităm că în fiecare lună, în România, mor în jur de 16 000 de oameni.

Jumătate dintre aceştia din cauza unor afectiuni care sunt tratabile sau care pot fi prevenite. România era deja « campioană europeană » la acest capitol înainte de marea frică SARS-CoV-2; pot doar să presupun că deprogramarea consultatiilor şi interventiilor « non urgente » nu va fi de natură să amelioreze situatia. Ceilalti 8000 vor muri luna viitoare pentru că o boală cronică va ajunge  la termenul final.

Puţină blândeţe şi multă smerenie să avem, dragii mei prieteni medici, faţă de ei familiile lor. Când zic smerenie mă gândesc la trei lucruri: a) să nu gândim că ştim mai bine decât ei cum trebuie să trăiască şi să moară; b) să le multumim miilor de credincioşi care fac ascultare şi stau acasă, conform metodei propuse de medici; c) să stim să recunoastem greselile noastre si fricile noastre si neputintele noastre, în loc să credem că orice idee sau credintă diferită de dogma « ştiintifică » a momentului este « prostie »

Fiindcă veni vorba de « prostie », cât de ratională este ideea că o întrerupere de treizeci de secunde a izolării, fără contact, singurul schimb făcut fiind flacăra unei lumânări (cu o temperatură medie de 400 de grade), va genera un val de infectări?

S-a vorbit mult de ventilatoare; dar ventilatoarele sunt doar un mijloc de a câştiga timp pentru organism, nu un tratament specific; deci atunci când un pacient cu covid iese viu de pe ventilator si multumeste celor care l-au îngrijit, acestia ar trebui să-i  spună că o parte din multumiri le vor retrimite mai sus.

În România, pacientii vindecati de covid ar putea merge la biserică de Pasti să multumească doctorului universal; s-ar strânge, fără riscuri, câteva sute de oameni în câteva catedrale mitropolitane pentru o slujbă de Paşti adevărată si frumoasă; atunci cei care sunt obligati să stea acasă ar putea simti, chiar si prin ecranul televizorului, vibratia cosmică a acelui « Hristos a înviat » cântat de Lazări reveniti de la hotarele mortii.

Lăsati lumina să vină la cei aflati în umbra mortii! Nu vă încruntati inimile de frică si din nepricepere!

Si un cuvânt despre fratii catolici. In aceasta perioada atitudinea de smerenie si pocainta a papei a avut meritul de a-i face pe multi credinciosi sa redescopere valoarea postului si rugaciunii solitare; dar poate că Papa Francisc ar fi putut uza de puterea sa ca suveran temporal al Statului Vatican pentru a invita la slujbele din Săptămâna Mare persoane vindecate de covid pentru a multumi, a da sperantă si a se ruga cu credintă pentru mântuirea tuturor.

Dragii mei prieteni, lăsati-vă mintea să coboare în inimă si să primească acolo lumina care nu înserează.

Lecturi neprogramate(1): Anul Zero


janO carte pe care am primit-o în dar de Crăciun și care s-a dovedit, paradoxal,  a fi foarte potrivită pentru a-mi readuce în minte adevărata semnificație a acestei sărbători.

E o panoramă succintă a unui sfârșit și început de lume în care se întâlnesc foametea și entuziasmul, răzbunarea și iertarea, lupta pentru supraviețuire și nașterea unei noi morale.

Autorul, olandez, ne poartă mai ales prin Olanda și Franța când descrie entuziasmul eliberării, prin Germania, Japonia, Olanda când vine vorba despre foamete, prin Franța, Italia, Iugoslavia, Grecia, Malayezia, Vietnam, China când vrea să exemplifice formele răzbunării. Mai trece in fugă si prin Cehoslovacia, Polonia, Ungaria, Belgia, Ucraina.

România lipsește de pe harta entuziasmului, dar lipsește și de pe hărțile foametei și răzbunării – aceasta din urmă luând adesea și forma războiului civil. (Probabil lucrurile ar fi stat altfel dacă Regele Mihai nu l-ar fi împiedicat pe Mareșalul Antonescu să ne târască în apocalipsa germană).

Ian Buruma alege uneori un unghi surprinzător (cel puțin pentru mine) în descrierea zilelor anului zero. M-a incitat, de pildă, această descriere a intrării canadienilor în Haga:

Maria Haayen , o tânără din Haga, își amintește cum a văzut apropiindu-se de ea, huruind, primul tanc canadian, din a cărui turelă se ițea capul unui soldat: “Parcă mi s-a scurs tot sângele din corp; mi-am zis: vine eliberarea noastră. Când s-a apropiat tancul, am rămas cu răsuflarea tăiată, iar soldatul s-a ridicat în picioare – arăta ca un sfânt.”

Poate că senzația aceasta era mai des întâlnită la femeile tinere, dar o aveau și bărbații. Un olandez și-a amintit că “era un privilegiu chiar să și atingi mâneca unei uniforme canadiene. Fiecare soldat de rând din armata canadiană era un Cristos, un izbăvitor”.

Într-un sens important, experiența soldaților aliați din țările eliberate în vara lui 1945 se poate compara cu ce s-a întâmplat cu aproape douăzeci de ani mai târziu, când au sosit Beatleșii. Și atunci eliberarea s-a exprimat ca un fel de manie – în primul rând erotică.

În 1945, bărbații din Olanda […], ori lipseau de acasă, ori erau prizonieri, ori săraci, subnutriți și demoralizați. Ocupația străină și înfrângerea distruseseră aproape complet autoritatea masculină, cel puțin temporar. Un istoric olandez al vremii a exprimat situația astfel: “Bărbații olandezi au fost învinși  militar în 1940 și sexual în 1945”.

Cât despre foamete, dacă vi se pare că oamenii din tabloul lui Van Gogh (« De aardappeleters ») au prea puțin de mâncare, imaginați-vă familia unui muncitor german (unul care are lucru!) în 1945: șase persoane care trebuie să supraviețuiască cu un ceai și o felie de pâine neagră dimineața și o porție de supă seara (adică o șesime dintr-o supă făcută dintr-o ceapă, o cană de lapte, un cartof și restul apă)

În părțile a doua și a treia ale cărții m-au captivat capitolele intitulate Statul de drept (despre procesele criminalilor de război) și  O singură lume (despre crearea ONU) – în acest ultim capitol autorul reușește un tablou foarte viu din doar câteva tușe bine puse (de exemplu, cât de multe spune faptul că  preambulul Declarației Universale a Drepturilor Omului – adoptată in formă finală în 1948 – a fost prezentat Adunării, în 1945,  de către Jan Smuts, premierul sudafrican care a « inventat » apartheidul doar câțiva ani mai târziu!)

Cum spuneam, o carte potrivită pentru a ne reaminti că viața e un dar uluitor și fragil, că drepturile nu sunt de la sine înțelese și că depind de obligațiile pe care și le asumă fiecare dintre noi.

Călătorii tandre: Florenţa


Brânză şi pară caramelizată –

Intimitate-n miezul cald al zilei,

Cu vin curat şi dragoste filtrată.

E scurtă umbra de la Santa Croce,

Sunt mute divele la Teatro Verdi,

Lumina-i legănată sotto voce.

Cu Dante nu e chip, dar Buonarroti

Te lasă peste umăr să-l priveşti

Făcând Adami dormind şi prime motti.

Iar soarele pe Arno când apune,

Tot aurul ce-a fost pe Ponte Vecchio

În razele ce mor se recompune.

Italia 24×17


………………………………….. Milano’s Duomo.  Building since one three six four. Samsung ads on walls. ………………………………….. Florence next, full of  RAIN. Walked around in raincoats, All day every day.  ………………………………….. Next, near Napoli, Greek ruins; superstitious Romans preserved them. …………………………………….. Napoli: Dirty. Like India but with tons … Continuer la lecture de Italia 24×17